Ca şi reducerile salariale, alegerile de la Curtea Constituţională au ţinut întreaga naţiune în priză.

Parlamentarii au votat până noaptea târziu şi, sub obiectivele lipsite de obiectivitate ale camerelor de luat vederi ale televiziunilor care se prefac că ne furnizează ştiri, s-au încăierat între ei în direct. Au făcut lucruri incredibile: unii parlamentari i-au împiedicat pe alţii să voteze, făcând zid viu în jurul tribunei cu urnele de vot, iar în cele din urmă cei mai energici au tăiat firele de la microfoane, ca să nu mai poată vorbi nimeni.

Or, parlamentarii nu se dau în spectacol decât atunci când ceva le scapă de sub control, iar miza este foarte mare. Ceea ce înseamnă următorul lucru: Curtea Constituţională a devenit o miză încă mai mare decât aducerea în captivitate politică a opiniei publice, obiectiv care a ocupat până acum tot timpul parlamentarilor astuţioşi, mână în mână cu televiziunile aflate în slujba partidelor pe care le susţin.

Cred că nimeni nu îşi mai aminteşte cum decurgeau numirile la Curtea Constituţională acum cinci, zece sau cinci spre zece ani. Emoţia era nulă, pentru că miza era mică: în ciuda puterii potenţiale enorme a Curţii Constituţionale, puterea ei reală era redusă, şi asta deoarece mecanismul puterii funcţiona ca uns. Curtea Constituţională nu era chemată să tranşeze nimic, pentru că toate înţelegerile politice între puteri se făceau prin consens. Puterile, chiar şi când se aflau în conflict major, dispuneau de un arbitru, care nu era Curtea Constituţională.

Ipoteza mea este că acest arbitru de facto era chiar unul dintre actorii politici, dar unul care avea asupra tuturor celorlalţi un ascendent moral şi politic enorm. Toate conflictele se rezolvau în culise, prin şi sub autoritatea sa. Evident, acest aranjament era para-constituţional. Or, tocmai capacitatea culiselor de a rezolva