Vladimir Tismăneanu remarca de curând că Ion Iliescu este nervos două luni pe an: în iunie şi în decembrie. Cu o haină metaforică, această formulă deschide din nou chestiunea celor două probleme spinoase pe care le are societatea românească: moştenirea comunismului şi modul în care ne construim viitorul. Aceste două probleme sunt legate. Nu vom reuşi niciodată să ne construim un viitor dacă nu ne formăm o atitudine limpede faţă de ceea ce a fost comunismul în România.

Am mai scris de atâtea ori, încât mi se pare că sunt de-a dreptul plicticos.

Pentru mine, comunismul a fost un regim politic criminal, adus de forţe străine de ocupaţie (niciodată românii nu ar fi votat pentru trecerea la comunismul stalinist) şi menţinut de o clică politică trădătoare şi coruptă. Puterea de ocupaţie a găsit şi a întărit o pătură politică rezistentă, care nu a dispărut odată cu trecerea la un regim politic democratic. Politicienii fostului sistem comunist, ca şi aparatul lor represiv, Securitatea (cu care, de fapt, erau în competiţie pentru gestionarea ţării), au fost temporar învinşi prin revolta populară din decembrie 1989.

Marii câştigători ai Revoluţiei din Decembrie 1989 au fost Armata şi societatea civilă, statul român fiind prins la mijloc între aceste formidabile forţe care se înfruntau pentru rămânerea sau accederea la putere. După numai şase luni de la evenimentele din decembrie 1989, nomenclatura comunistă, de data aceasta în coaliţie cu vechii ei competitori, securiştii, a dat semnalul noului curs al acţiunii politice. Într-o probă extraordinară de eficienţă organizatorică au mobilizat minerii - printre puţinele grupuri care s-au opus exceselor puterii politice în timpul comunismului - împotriva societăţii civile renăscute şi pluralismului politic. 13-15 iunie 1990 a fost semnalul regrupării forţelor nomenclaturii comuniste, securităţii şi instrumentelor lo