Lui Péter Nádas nu-i e teamă de cuvintele mari. Nu-i e teamă, pentru că nu vorbeşte în gol; acolo este o reţea, reţeaua noţiunilor, un sistem al valorilor. Iar în acest caz, „mare“-le nu mai este doar tărăboi, cacealma, emfază, un dar prietenesc ridicol, ci un ceva interpretativ, nu mare, ci, de exemplu, mai mare. El trebuie să ţeasă, iar şi iar, această reţea. Sau s-o toarcă? Poate că mai întîi s-o toarcă, apoi s-o ţeasă... Nádas duce o luptă grandioasă pentru elucidarea relaţiilor noţionale, mai degrabă în calitatea sa de cetăţean maghiar care gîndeşte, decît în cea de scriitor.

Nádas are de-a face în mod excepţional cu ordinea (nu vorbesc despre legendara lui masă de scris, pe care există doar paralele şi unghiuri drepte, suprafeţe mari, curate, pentru că, în cazul acesta, chiar dacă nu doar aparent, e vorba de relaţii superficiale, la fel ca şi contrastul dintre mesele noastre de scris, „pe lîngă deosebiri există şi alte asemănări“), aproape în toate intervenţiile sale în public, despre asta este vorba, variaţiuni pe aceeaşi temă, despre relaţia dintre ordine şi haos. Despre cît de aproape sîntem în vremurile noastre, la diferite niveluri, de haos. Că acest lucru nu este o problemă abstractă şi generală şi filozofică, ci una personală, cotidiană, concretă. Dacă omul o rezolvă, e rezolvată, dacă n-o rezolvă, nu e rezolvată. Măturatul străzii, reparatul, punerea de acord. Există o ordine pe care trebuie s-o menţinem, altfel ne prăpădim. Se pot spune multe despre obiectul strălucitor al elogiului meu, bune, rele, dar cu siguranţă nu şi faptul că ar fi neclar sau ar tolera lipsa de claritate. Iată cum l-aş caracteriza (e adevărat, cu vorbe mari, dar sincere): Péter Nádas scormoneşte după raţiune, luciditate, claritate, cu spaima unui Pascal sau Wittgenstein. Nu cred că a contribuit, cît de puţin, la înţelegerea dintre popoare, dar a făcut, p