Ion Grosu crede, probabil, că epigramele lui din volumul "Vă rog, schiţaţi un zâmbet!" sunt amuzante. Nu întâmplător, fotografia de pe ultima copertă îl reprezintă râzând. Din nefericire, însă, este singurul care reacţionează astfel. Cititorii catrenelor sale, dimpotrivă, se întristează.
Cele mai multe dintre epigrame se referă la situaţii particulare, din oraşul în care locuieşte autorul, şi n-au deloc umor:
"Domnului Valeriu Valegvi: Tot v-aţi dat cu presupusul/ Cam pe unde e apusul/ Şi sincer m-am întristat/ Că umblând, v-aţi dezumflat."
Ce e de râs în asta?
"Colegei Cezarina Adamescu: Dacă-mi spune numele ceva,/ La telefon m-aţi întrebat odată/ Şi v-am răspuns cu nu. Şi aşa/ Am obţinut o convorbire mai... scurtată."
Ce e de râs în asta?
Am putea continua aşa până la adânci bătrâneţi.
Singurele epigrame reuşite sunt cele rezultate din versificarea unor anecdote aflate circulaţie (de exemplu aceea bazată pe jocul de cuvinte ce vin îmi oferiţi? vin minerii).
Lipsită de profesionalism este şi prefaţa volumului, semnată de Radu Dorin Mihăescu. Acesta face apologia epigramistului, demonstrând ceva nedemonstrabil şi anume că lipsa de pregătire literară a autorului ar reprezenta un avantaj:
"...conformaţia sa de inginer, obişnuit prin afilierea meseriei sale cu esteticul cotidian şi cu arta prelucrării nobile a lemnului, îmbină spiritul exact cu arpegiile actului de creaţie literară."
Bizară logică! Este ca şi cum am spune despre un pix că e bine să-l rupem în două ca să avem... două.
ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răs
