În ultimii 2000 de ani, evreii au cunoscut forţa doar întruchipată într-un bici pe propriile spinări. În ultimele decenii, am ajuns să facem uz de forţă şi astfel ne-am lăsat ameţiţi de putere. Am sfârşit prin a ne imagina că rezolvarea tuturor problemelor stă în folosirea forţei. Cum spune proverbul, omul care are un ciocan, toată ziua ar bate cuie.

În perioada premergătoare formării statului israelian, o mare parte a populaţiei evreieşti din Palestina nu înţelegea limitele forţei şi considera că aceasta poate fi folosită pentru atingerea oricărui scop. Din fericire, în primii ani, lideri ca David Ben-Gurion şi Levi Eshkol înţeleseseră pe deplin că forţa se exercită între anumite limite şi că acestea trebuie respectate. După Războiul de Şase Zile din 1967, Israelul a transformat forţa armată într-una din priorităţile sale. Mantra noastră a devenit „Ce nu poţi face prin forţă poţi face cu o forţă şi mai mare".

Asediul Fâşiei Gaza este unul dintre efectele acestei viziuni. Originea lui se află în presupunerea greşită a Israelului conform căreia Hamas poate fi înfrântă prin forţa armelor, sau, altfel spus, că problema palestiniană poate fi înăbuşită, şi nu rezolvată.

Dar Hamas nu este o simplă organizaţie teroristă. Hamas este o idee. Una disperată şi fanatică, născută din nefericirea şi frustrarea multor palestinieni. Şi niciodată o idee nu va putea fi zdrobită sub şenilele tancurilor sau prin forţa unui asediu, bombardament, ORI prin atacuri ale comandourilor marine. Ca să contracarezi o idee, trebuie să vii cu o idee mai bună. Singura cale prin care Israelul poate dezamorsa forţele Hamas este să ajungă rapid la un acord cu palestinienii, privitor la înfiinţarea unui stat independent în Cisiordania şi Fâşia Gaza, cu capitala în Ierusalimul de Est, aşa cum era delimitat prin graniţele de la 1967. Israelul trebuie să semneze un acord de pace cu Mahmoud