Regretul tardiv al unei femei pentru care "a avea" a fost mai important decat "a fi"

Cana cu lei

Dupa ce m-am pensionat si dupa ce barbatul meu a murit, am vandut apartamentul de la bloc. Mi-am cumparat o casuta la tara, intr-un sat de munte, si cred ca sunt printre cei mai fericiti oameni de pe pamant, mai ales dimineata, cand ies si ma plimb prin iarba plina de flori. Am renuntat la viata comoda de la oras si am ales sa ma mut aici, pentru ca am simtit ca orasul nu imi mai spune nimic. Totul este atat de brutal acolo, atat de agitat, incat am simtit in ultima vreme ca toata energia mea se risipea in tot felul de drumuri si calcule legate de cum sa fac sa-mi ajunga pensia, unde sa gasesc o piata mai ieftina, cum sa-mi organizez timpul care pentru prima data mi se parea ca s-a dilatat. N-am luat din casa vanduta decat fotografiile, niste carti si cateva lucruri care-mi trezeau amintiri. Am vrut intr-un fel sa ma rup de trecut, si ma bucur ca pot sa spun acum ca am inceput aici, in casa aceasta, o alta viata, si mai ales ma bucur ca aceasta noua viata ma face fericita. Mai fericita decat am fost in toti ultimii ani petrecuti in apartamentul de bloc din mijlocul Bucurestiului. Printre acele cateva obiecte pe care le-am adus cu mine aici se afla si o cana alba, din portelan, care are desenat pe ea podul cu lei din Budapesta. Am numit-o intotdeauna "Cana Budapesta", dupa cum ii spusese bunica mea, de la care am mostenit-o, cu tot cu legenda podului: se spune ca dupa ce a terminat de construit podul, arhitectul sef al santierului le-a cerut celor care asistau la inaugurarea lui sa-i arate vreun defect sau vreo lipsa, promitand ca el se arunca in Dunare daca cineva va gasi o greseala operei sale. Si atunci, din multime, s-a apropiat un om modest, care i-a spus arhitectului ca el a gasit greseala: leii care pazesc de o parte si de alta intrarea pe pod