Nu mă pot lăuda (dacă ar fi cazul să mă laud) că am fost martor ocular la multe evenimente sau catastrofe, nu de alta, dar nu cred că pot fi citate cele pe care le-am urmărit ca tot omul la televizor. Totuşi am văzut bombardamente (în copilărie), un incendiu spectaculos (în adolescenţă), două eclipse totale de soare (la vremea lor) şi un cutremur de pământ, în 1977. Totuşi, dacă aş fi întrebat ce mi-a lăsat o amintire imposibil de şters, răspunsul ar fi o fereastră.
Nu peisajul, un parc liniştit din Cotroceni, îmi rămâne în minte, ci sutele de lilieci care încercau să hiberneze ascunşi în josul jaluzelei. Le-am tulburat fără să vreau liniştea şi am declanşat o avalanşă de vietăţi fioroase, cu gurile pline de dinţi ascuţiţi şi ochii roşii, parcă dornici de sânge. Au zburat spre castelul de apă din parc şi m-au lăsat înspăimântat, dar cu înţelegerea alegerii liliacului ca simbol diabolic în arta plastică.
Peste puţină vreme aveam să aflu că spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial liliecii au primit o misiune. Într-o scrisoare trimisă Casei Albe, un dentist anonim propunea ataşarea de mici bombe incendiare liliecilor închişi în cuşti ce urmau să fie paraşutate în teritoriul inamic. Experimentul a avut ca rezultat distrugerea nedorită a unei baze aeriene din Carlsbad, New Mexico.
Se ştie că nu e sănătos să te afli în apropierea unei explozii nucleare. Asta nu i-a împiedicat pe armurierii americani să construiască aruncătoare de grenade care să lanseze armament atomic miniaturizat la distanţe de cel mult 4 kilometri. Neinspiratul program a fost abandonat prin 1962, când a fost semnat primul tratat care interzicea exploziile în atmosferă.
Alţi fantezişti, printre care fizicianul Todd Petersen, au încercat să producă aurore boreale artificiale trimiţând câţiva megavaţi de energie în straturile superioare ale atmosferei. Nu se ş