Am fost întrebat de mai multe ori, sub diverse forme, ce se va întâmpla cu datoria externă a României, care a crescut şi continuă să crească foarte repede. Până unde va ajunge datoria? Cum vom plăti această datorie? Cine o va plăti? Cu ce consecinţe pentru noi, ca indivizi, şi pentru ţară? În memoria noastră colectivă pare să fie încă vie amintirea perioadei anilor '80, când, în numele rambursării unei datorii mai mici decât cea de astăzi, populaţia a îndurat un deceniu de privaţiuni. Iar exemplul Greciei în aceste zile nu face decât să ascută sensibilităţile legate de datoria externă. Potrivit datelor comunicate de Banca Naţională a României, la sfârşitul lunii aprilie 2010 România avea o datorie externă totală de 86,6 miliarde euro, în creştere cu peste 6 miliarde faţă de sfârşitul anului 2009. Este într-adevăr o sumă foarte mare, ce reprezintă peste 70% din Produsul Intern Brut al României în 2010. Cu alte cuvinte, pentru a plăti datoria externă ar trebui ca timp de un an de zile să producem şi să nu consumăm aproape nimic!

Lucrurile nu stau totuşi atât de rău pentru că, în practică, rambursarea datoriei este eşalonată pe mulţi ani şi o bună parte a datoriei este „rostogolită", achitată din contractarea unei noi datorii. Aspectul esenţial este însă faptul că cea mai mare parte a datoriei externe totale este datorie privată, pentru a cărei rambursare plătesc strict cei care au contractat-o: societăţi româneşti şi filiale ale unor societăţi străine, bănci şi persoane care au contractat împrumuturi de la bănci. Pot să existe situaţii în care autorităţile publice se simt obligate să intervină dacă apar probleme în relaţiile generate de datoria privată (măsurile de salvare a sistemului bancar luate de multe ţări sunt un exemplu extrem), însă - ca regulă generală - datoria privată nu antrenează obligaţii pentru stat şi ceilalţi cetăţeni.

Datoria contracta