M-a oprit pe stradă un bărbat sfrijit, fără vârstă şi cu un chip pe care nu-l ţii minte nici dacă-ţi propui. S-a uitat imperativ drept în ochii mei, ca şi cum s-ar fi aşteptat să exclam "Vai, Cutare, tu eşti măi, Cutare?!", apoi, contrariat că nu reacţionez în nici un fel, a zis că el e Costică Andrei. Ca să mă scutească de momentul jenant care, după socotinţa sa, ar fi fost să urmeze, insul a precizat, cu o presiune de reproş în glas, că i-am folosit numele într-o mulţime de articole şi că, practic, în ultimele luni, tot ce am scris, despre el, despre Costică Andrei, am scris.

Nu trebuia să fii medic ca să-ţi dai seama că necunoscutul făcuse o obsesie, că i s-a pus pata pe mine şi că era posibil ca incidentul să ducă în absurd, ca în filmele acelea în care subiectul pleacă de la aproape nimic. La modul superior, puteam să gândesc că bărbatul se regăsea în problematica articolelor mele de fiecare zi şi că proceda metaforic, când insista că am scris chiar despre el, cetăţeanul Costică Andrei. Era însă de ajuns să te uiţi mai bine la faţa lui ca să realizezi că nu era vorba de un mod superior de a considera situaţia, că omul avea mintea încurcată.

După ce l-am lăsat în plata Domnului, mi-am reamintit că luni de-a rândul o doamnă din provincie m-a ţinut la curent, în zeci de scrisori, cu o poveste de familie, unde apărea şi numele unui băiat de-al ei, Costică Andrei, făcut cu un ziarist mai mult decât cunoscut şi pe care ziaristul nu-l recunoştea ca fiu. Din scrisorile femeii reieşea că eu aş fi fost la curent cu toată istoria şi că eram dator, în virtutea amiciţiei ce ne lega, să intervin. Scrisorile doamnei s-au înmulţit, au venit şi câte două într-o zi, din ce în ce mai ultimative şi mai incoerente, până ce firul s-a rupt şi nu mi-a mai scris.

Din poveştile jurnaliştilor, care au avut de-a face cu maniaci, se poate întocmi un volum c