Ladis Kristof a traversat România călare, a fost prizonier într-un lagăr de concentrare şi a învăţat de unul singur limba engleză, ca în cele de urmă să devină un apreciat profesor de ştiinţe politice la o universitate din SUA.

"Când aveam 12 ani, tatăl meu a venit şi a vorbit în faţa clasei a şaptea din care făceam parte. Îmi amintesc că mă simţeam mândru, pentru că şcoala mea rurală era impresionată de vizită unui profesor universitar. De asemenea, ţin minte şi că m-am simţit jenat de accentul puternic slav al tatălui meu, de originile sale de refugiat, de fapul că era 'diferit'.

Am revenit la casa copilăriei mele şi pot reflecta la tot pentru că, brusc, m-am trezit orfan de Ziua Tatălui. Tatăl meu a murit în urmă cu câteva zile, la vârsta de 91 de ani, după o viaţă demnă de un roman, dedicată mai presus de toate singurului său copil.

Când am scris despre sărăcie şi absenteism parental, mi-am dat seama ce dar este paternitatea: ştiu că am câştigat la loteria vieţii pentru că am avut părinţi iubitori şi grijulii. Acesta este alt motiv pentru care mă simt îndatorat fără de tatăl meu, şi are legătură cu acele alegeri străine, jenante: dorinţa lui de a lăsa orice lucru familiar în urmă pentru o nouă lume care ar fi putut oferi şanse chiar şi pentru copiii unui refugiat.

Tatăl meu, armean, s-a născut într-o ţară care nu mai există, Austro-Ungaria, cu un mod de viaţă care nu mai există. Familia era de viţă nobilă şi trăia pe o proprietate de mii de acri. Apoi a venit al doilea Război Mondial.

Tata a fost închis de nazişti pentru că a ajutat la spionarea prezenţei lor militare în Polonia. A dat mită şi a ieşit din închisoare, dar alte rude ale sale au murit la Auschwitz. Apoi Uniunea Sovietică a preluat regiunea şi a absorbit-o în Ucraina, şi alte rude au murit în lagărele siberiene de muncă.

Lefter, tatăl meu a fugit călare înapoi în Ro