(Apărut în suplimentul Vineri, nr. 3, ianuarie 1998)
Cuvîntul acasă înseamnă ceea ce decidem noi sa însemne. Unii dau vocabulei o importanţă enormă. Ma număr printre ei. Pentru alţii, acasă constituie, pur şi simplu, o adresă. Aceştia au vocaţia să se simtă acasă oriunde. Bebeluşii, care au mai multă minte decît sîntem noi dispuşi să credem, nu fac deosebire între mamă şi acasă. Atunci cînd între mamă şi acasă se interpune o distanţă, copilul plînge. Viteza cu care reacţionează eul-bebeluş depinde de locul unde este situat. Dacă se află cu acasă şi mama e plecată, plînge imediat. Dacă este cu mama undeva, stă cît stă, rabdă cît rabdă şi apoi urlă cunoscutul hai acasă, mama!
Nu-i înţeleg pe cei care nu-şi iubesc mamele. Sînt numeroşi. Aşa cum nu-i înţeleg pe cei care pleacă de acasă. Din acest moment ştiu că am pierdut un procent important de cititori. Cu cei care au rămas voi încerca să lămuresc pentru ce vorbitul despre plecatul de acasă are darul să enerveze.
Cauza este simplă şi de ordin cromatic. Întrebarea, de ce plec de acasă, te face să vezi roşcat. O jumătate de secol a făcut parte din discursul patriotic comunist care incrimina plecarea oamenilor din ţară. Pentru cei mai mulţi plecarea însemnînd, de fapt, fuga de comunism. Pe atunci circula un banc pe care încerc să-l rezum. Mama-limbric şi fiul-limbric ajung, graţie unui proces fiziologic, într-o grădină. Omul pleacă şi viermii rămîn. Cel tînăr este cuprins de euforie. Sentimentul naturii îl copleşeşte: soarele, vîntul, mirosul florilor... Mama, îi zice mamei-limbric, cînd lumea este atît de frumoasă, noi de ce ne complacem în ambientul acela sordid? Pentru că în maţ este ţara noastră, îi răspunde mama-limbric scurt.
Judecînd în termenii bancului, încremenirea în ambient devine un fel de nesimţire. În ce mă priveşte, m-am gîndit să plec. Era pe la sfîrşitul lui 1988. Pentru că nu în
