Flota civilă interceptată recent de for­ţele militare israeliene în apele Mediteranei de Est nu a avut atât de-a face cu umanitarismul, cât cu blocada impusă Gazei de Israel du­pă ce controlul acestui teritoriu a fost preluat de radicalii mişcării Hamas. Este evident că acţiunea amintită a fost o provocare. Ea ar fi reuşit să contribuie în mică măsură la re­zolvarea pro­blemelor umanitare cu care se confruntă palestinienii. În schimb, era menită să provoace o reac­ţie israe­liană de natură a emo­ţiona opinia publică internaţio­na­lă şi, sub presiunea acesteia, să de­termine punerea în discuţie a bloca­dei sub aspectul legalităţii, mora­lită­ţii şi eficienţei.

Despre blocadă şi nu despre flo­tilă şi oprirea ei trebuie, deci discu­tat. Când cineva trece strada pe ro­şu este limpede că poliţistul îl o­preşte şi îl amendează. Nimeni nu se poate aştepta la altceva. Faptul că stopul a fost prost sau ilegal instalat ori că trecerea străzii a fost motivată de intenţii pioase este o altă proble­mă. Provocarea este o acţiune co­misă cu scopul de a atrage un răspuns defavorabil prin efectele sale celui care reacţionează. De aceea, pro­vo­cării nu trebuie să i se răspundă. De astă dată, Israelul a avut de ales, însă între credibilitate şi simpatie. Răspunzând provocării, respectiv oprind flotila manu militari, a confirmat că este gata să facă ceea ce spune, dar a pierdut o uriaşă doză de simpatie.

Emo­ţia creată a făcut întreaga ome­nire să condamne acţiunea israeliană fără a mai aştepta rezultatele investigării celor întâmplate. Dacă ar fi lăsat flotila să treacă, Israelul ar fi câştigat în simpatie, dar şi-ar fi pierdut credibilitatea. Care este mai importantă: credibilitatea sau popularitatea? Iată o întrebare la care majoritatea politicienilor ar răspunde prin sacrificiul credibilităţii. Asta explică de ce elitele politice sunt uneori simpatice, dar c