Catastrofa în care a pierit o parte de elita politica şi militară a celei de a treia republici poloneze a fost resimţită ca un şoc de toată lumea. Deopotrivă, a stârnit un enorm val de simpatie faţă de suferinţa poloneză.
Polonia, aşa cum îi place lui Adam Michnik să spună, a fost încă o dată martiră şi eroică. Dacă martiriul a fost evident, eroismul a luat, de astă-dată, chipul decenţei.
Viu, Lech Kaczynski a polarizat societatea poloneză şi a contrariat Uniunea Europeană. Mort, controversata sa persoană s-a resorbit complet în funcţia sa simbolică, de reprezentant al statului polonez. Aceasta, în Polonia, a stârnit unanimitatea. Numesc acest lucru, din partea duşmanilor şi inamicilor săi politici, decenţă.
Nu ştiu ca în Polonia cineva să fi exclamat (şi să fi şi scris asta): „Bine că a crăpat!”. Nici un prieten polonez nu mi-a semnalat aşa ceva.
La noi, în schimb, în comentariile on-line care au însoţit anunţul catastrofei, am găsit, între o mulţime de mesaje pline de compasiune şi de bun-simţ (majoritatea), şi astfel de reacţii: „Păcat că nu au murit ai noştri!”
Această reacţie mi se pare mai mult decât moralmente dezgustătoare: e indecentă, într-un sens politic radical. Cred că (aproape) totul se poate justifica într-un fel sau altul, dar numai până la crimă. Făptuirea crimei, aprobarea ei (când e comisă de alţii) ori jubilaţia în faţa morţii cuiva sunt lucruri oribile, descalificante, indecente. Decenţa care face posibilă viaţa în comun interzice crima ori jubilarea în faţa ei.
Ceea ce m-a consternat în regretul că nu conducătorii noştri au fost cei care au murit a fost manifestarea nestânjenită a dorinţei de a duce adversitatea politică până la crimă (ori la acceptarea ei).
Deşi cei care au exclamat „Păcat că nu au murit ai noştri!” nu au dat tonul comentariilor, faptul că acest
