● Slayer, World Painted Blood, Sony Music, 2009
Sîntem în 1986. Ronald Reagan dă liber aviaţiei americane să bombardeze cîteva oraşe libiene, lăsînd în urmă zeci de morţi, ca replică a unui atac cu bombă într-o discotecă din Berlinul de Vest, frecventată de soldaţii americani. În Miami, agenţii FBI se joacă de-a hoţii şi vardiştii cu cîţiva suspecţi de jaf, iar rezultatul înseamnă patru morţi, cîte doi din fiecare tabără. Forţele defensive sud-africane declanşează Operaţiunea Alpha Centauri, pentru a împiedica înaintarea formaţiunilor angoleze şi cubaneze către oraşul Jamba, locul ocupat de UNITA, o grupare rebelă susţinută de Africa de Sud şi Statele Unite, care acţionează într-unul dintre multele conflicte fierbinţi ale Războiului Rece. În Peru, deţinuţii cîtorva închisori se revoltă, iar armata nu stă prea mult pe gînduri: 224 de morţi. Altfel, placida Danemarcă se vede faţă în faţă cu cel mai violent moment civil al propriei istorii: bătălia de nouă zile dintre poliţie şi comunitatea de squatters din Copenhaga. În Malaezia, nişte banale alegeri, deşi nimic nu e banal în partea aceea de lume, lasă în urmă cinci morţi. Etc. Etc. Etc.
Mai sus, stă aşezată fotografia unei planete – OK, doar partea aceea care ne dă frisoane – care n-a învăţat niciodată nimic. Şi pentru că trăim într-o lume în care realitatea este (şi) ceea ce vedem la televizor, imaginea trebuie să fie însoţită de sunet. În acelaşi an 1986, Metallica îşi scrie capodopera, Master of Puppets, făcînd din thrash metal ştire de prima pagină. Megadeth calcă pe urmele lor cu Peace Sells... But Who’s Buying?. Iar bijutierul ororilor, Rick Rubin, manufacturează pentru Slayer cea mai alienant-frisonantă producţie de metal a anilor ’80, seminalul Reign in Blood. Partea întunecată a vieţilor noastre are acum un soundtrack care ne fixează just angoasele: poezie socială/politică, declamată grunjos