Doi dintre prietenii artistei încearcă să o readucă în atenția presei cu o carte cu istorii inedite din viaţa acesteia, după care doresc să realizeze scenariul unui film.

„Avidă sunt să retrăiesc o ultimă iubire a vieţii mele, aş vrea să mor îndrăgostită, să mor în momentele cele mai fericite, să-mi înghit şi ultima lacrimă de amărăciune, să râd iar şi să-mi zburde inima când privesc cerul, frunzele... aş vrea să mor fericită. Uneori fericirea te îmbată atât de tare, că primind-o uiţi să supra vieţuieşti, pluteşti şi cânţi. La ce bună e împlinirea?”, scria trist, dureros, tragic cântăreaţa Laura Stoica, pe 26 decembrie 1999, în jurnalul său legat din hârtie groasă, asemenea celei de împachetat, şi îmbrăcat cu coperţi moi de piele maro.

Ironic, a murit în primăvara lui 2006, la început de martie, la numai 38 de ani, întocmai cum şi-a dorit, fericită - pentru că îl găsise pe bărbatul pe care îl visase de atâtea ori: „ Un om, un iubit, un tată, care să mă ţină în braţe” - după ce mai bine de câţiva ani trăise o dramă, neştiută de fani, de public, de cei care încă îi ascultau hiturile.

„Simt că nu mă mai vrea nimeni. Gloria mea a apus”

Fusese „ştearsă” din viaţa publică de media, de societate, de oameni. „Simt că nu mă mai vrea nimeni. Gloria mea a apus. Şi ştii, fără falsă modestie, pe scenă sunt imbatabilă. Nu e nimeni ca mine”, se destăinuia Laura Stoica prietenei ei Maggie Chitoran ori de câte ori simţea că indiferenţa celor ce odată o aplaudaseră o doboară.Pentru cei care şi-o amintesc pe Laura Stoica „arzând” pe scenă - după cum ea însăşi îi mărturisea lui Maggie: „Eu pe scenă ard, asta este viaţa mea” - realitatea ultimilor ani ai vieţii ei poate fi una destul de brutală: trăia modest, nu mai avea concerte, nu mai apărea la televizor şi îşi dorea cu disperare să fie iubită.

Despre viaţa Laurei

Doi dintre prietenii ei buni, Maggie Chit