Tovarăși postaci, nu v-a mai dedicat nimeni, cam de multișor, un articol. Și, uite așa, ați ajuns să colcăiți în voie, imaginându-vă că lumea comentariilor online vă aparține. Îmi asum cinica plăcere de a vă mai aduce un pic pe pământ. Nu, nu cu picioarele pe pământ, ci cu burta. Pentru că habar nu aveți de mersul biped, de sentimentul vieții pe propriile picioare. Singurul lucru pe care îl știți e să vă târâți. Precum niște râme.
Cine a trăit (copilărit) la țară știe ce se întâmplă când dă Dumnezeu o ploaie. Râmele ies afară din pământ puhoi. Pradă sigură pentru găini și păsările cerului. Dacă scapă de ciocul păsărilor, cum dă puțin soarele se uscă. În urma lor rămâne o dâră albă, precum sarea. Singura dovadă a trecerii râmelor prin lume. A faptului că singurul lucru pe care îl știu e să se târască. Și nici aceasta urmă nu rămâne pentru prea mult timp.
Existența postacilor nu se dovedește. Se constată pur și simplu. Urmărind frenezia cu care, indiferent de orele zilei, indiferent de subiectul articolului și de autor, dați buzna pentru a vă semnala prezența. Repetând acealeași pesudo-argumente servite de școala de partid (partide), aceleași gogomănii și aceleași înjurături. Iar dacă cineva scrie un articol cât de cât argumentat, care ar putea combate cele afirmate în articolele de care vă lipiți, vă întreceți în a posta link-ul. Niciun om normal la cap nu-și poate închipui că o persoană cu un loc de muncă are timp, aproape 24 de ore din 24, să combată orice articol al oricărui autor. Afară doar de cazul în care chiar acesta este fișa postului.
Acesta este și unul dintre motivele pentru care, în ciuda mirării unora dintre prietenii mei, nu am blocat comentariile voastre ori nu le-am șters. Pentru că nu mă lasă inima să vă las fără locul de muncă. Pentru că dacă aș bloca sau aș șterge comentariile, nu ați mai avea cum să dovediți șefilor voștri că a