Multe veţi auzi de la un mare antrenor, dar un singur lucru n-o să spună. De fapt, în public, chiar dacă vorbele par multe, veţi auzi doar variaţiuni pe aceleaşi teme: „Felicit întreaga echipă, nu vreau să fac evidenţieri, ne concentrăm pentru următoarea partidă“. Iar la înfrîngere: „Îi felicit pe jucători pentru efort, îi felicit şi pe adversari, ce să vă spun… ne-a lipsit luciditatea, acesta e fotbalul, ne concentrăm pentru următoarea partidă“. Bun, dacă eşti Mourinho mai scapi cîte-o şopîrlă, iar dacă eşti Sir Alex Fergusson, trimiţi secundul la conferinţa de presă, tocmai ca să nu scapi şopîrle în cascadă. În cadru intim, sigur că limitele sînt mult mai largi, pînă la absenţă. La antrenamente şi în vestiar se abordează o largă paletă de subiecte, cu vîrf şi îndesat. Dar tot e un lucru pe care antrenorul n-o să-l spună. Deja suspansul vă copleşeşte. Ei bine, iată-l: „Prea puţine driblinguri, băieţi. Trebuie să driblăm mai mult“. Păi, evident, na! Cum o să spună aşa ceva? Puţină arheologie În fotbalul modern, driblingul e un element anacronic şi periculos. Frînează jocul, îl fragmentează şi e cea mai sigură cale de-a pierde posesia balonului. Fotbalul de azi e unul de viteză. Defensivele contemporane sînt grupate, iuţi, perfect organizate. Marile echipe se apără avansat, cu pressing în terenul adversarului. Omul cu mingea nu are nici timp, nici spaţiu să mai dribleze. Trebuie să-i dea drumul iute, de preferinţă din prima, fără preluare. Iar cel mai important lucru e jocul fără minge. Demarcare permanentă, control perfect al spaţiilor, pentru a nu compromite ţesătura de pase. Dribling? Doar în cazuri excepţionale. Nu mai sîntem la Mondialul din ’82, cu brazilieni şi francezi care driblau la liber. Pe vremea aceea erau hectare de spaţiu, se juca mai la pas. Chiar şi asa, tot italienii şi nemţii au ajuns în finală. Foarte adevărat. Faţă de anii ’80, viteza de j