Patru din şase elevi model ale căror poze tronează pe panoul şcolii generale pe care a absolvit-o patronul OTV sunt membri ai familiei sale: el, fraţii şi tatăl lor.
Iunie 2005. În locul formulei de salut, bătrânul se răsteşte: "Eu sunt tatăl lui Dan Diaconescu!". Consilierii locali din Caracal trebuie să decidă unde va fi amplasat monumentul dedicat eroilor căzuţi în război. Maiorul (r) Nicolae Diaconescu e reprezentantul Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere şi ţine cu tot dinadinsul ca Monumentul Recunoştinţei să fie construit sub atenta lui supraveghere.
Dintr-o mapă roasă la colţuri, scoate mai multe schiţe: ştie exact cât de înaltă şi cât de lată va fi construcţia, ce culoare va avea şi ce versuri vor fi dedicate eroilor. Bătrânul trecut de 70 de ani a luat deja toate deciziile.
Pentru că a ales ca amplasament locul din faţa Cercului Militar din Caracal, unde sunt trei bănci şi mai mulţi brazi, primarul Gheorghe Anghel se opune iniţiativei: "Nu tăiem pomii! Îl construim în altă parte". Maiorul mai face o dată referire la fiul său, ziarist, şi la puterea lui de a "demasca hoţii", apoi pleacă nemulţumit din sala de şedinţe. "Nu uitaţi că eu sunt tatăl lui Dan Diaconescu, care e cetăţean de onoare al oraşului din ’99!" se aud, scurgându-se pe hol, cuvintele ameninţătoare.
La 200 de kilometri distanţă, fiul "demască hoţii" dintr-o garsonieră transformată în studio de televiziune şi se pregăteşte să pună pe picioare cea mai mare ciudăţenie mediatică din România.
Iunie 2010. Uşor "extravagant", placat cu un soi de faianţă neagră care nu prea reuşeşte să imite marmura, Monumentul Recunoştinţei din Caracal stă semeţ într-o piaţetă din centrul oraşului.
Pentru Nicolae Diaconescu ambiţiile s-au stins. Astăzi nu mai contează că a pierdut războiul cu primarul şi că statuia nu a fost ridi
