- Cititorii nostri, la ora confesiunilor -
O tentativa de spovedanie
Sunt convinsa ca multe femei asemeni mie, care se apropie, cel putin teoretic, de jumatatea vietii, se vor regasi in povestea mea...
Am fost un copil obisnuit, o adolescenta ca oricare alta. Mi-am facut, constiincios, datoria fata de familie si scoala. Am fost cuminte, silitoare, fara ambitii marete sau vise irealizabile. Nu am avut prieteni foarte multi, iar adolescenta mea s-a scurs pe nesimtite, fara prea multe evenimente. Si iata-ma studenta! Nu am avut nici un iubit in adevaratul sens al cuvantului, mici flirturi nevinovate, care nu s-au concretizat in nici un fel. Nu sunt si nu am fost o femeie rapitoare, genul "Ce misto e tipa asta, cum sa ma lipesc?", dar persoanele care au avut rabdarea sa ma cunoasca au descoperit in mine o persoana placuta, vesela, cu simtul umorului, un prieten de nadejde. Anii de studentie se apropie de sfarsit, multe din colegele mele se marita ("daca nu te mariti in facultate, dupa aia nu mai ai nici o sansa"). Nu m-am panicat, imi imaginam ca maritisul e o etapa fireasca in viata fiecarei femei, ca vine de la sine, aproape obligatoriu, ca si armata la baietii din generatia mea. Doar nu mai suntem pe vremea bunicii, sa te mariti la 18 ani. Important acum e sa-mi gasesc un loc de munca si, incet-incet, lucrurile se vor aranja.
Iata-ma si in campul muncii! Nu era tocmai ce visam, dar avand in vedere ca se intamplase relativ repede, dupa licenta, eram multumita pentru inceput, un inceput care a durat, nici mai mult nici mai putin, 12 ani. Ani cu leafa mica si satisfactii inexistente, lipsuri materiale si multe-multe nemultumiri, o relatie de un an si ceva, in care m-am consumat fara rost, lacrimi si doruri multe, nopti reci, sarbatori in singuratate, anotimpuri imbracate in tristete. Ceasul meu biologic incepuse sa-mi dea semnale. Ceva er