Povestea unui motan transformat în sursă de electricitate domestică în perioada cea mai crâncenă a regimului ceauşist şi o serie de cuvinte care i-ar fi putut întrista iremediabil pe “oamenii muncii” deconstruiesc un mit literar şi explică o dramă. Sursa: Fototeca online a comunismului romanesc
Istoria literară e inseparabilă de context. Iar contextul e, în deceniile comunismului, anecdotic, o înlănţuire nevăzută de negocieri ale conţinuturilor literare.
Instanţele sunt însă, aproape mereu, extraliterare. Partidul, activiştii, realitatea socialistă, imperativele proletcultiste – toate modifică, într-un fel sau altul, producţia artistică înainte de 1990. Deasupra tuturor însă, se află o instituție-bisturiu pentru destinul scriitorilor perioadei: cenzura.
Cum poate fi recompusă istoria literaturii româneşti, evitând trauma produsă în deceniile totalitarismului comunist? Cum poate fi salvată, estetic, bibliografia unor scriitori, în condiţiile în care un sfert din literatură română este produsul plenarelor de partid?
Răspunsul e dezarmant – nu prea poate – şi a venit săptămâna aceasta, într-o formă mai puţin categorică, atunci când Ioana Bot, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, a susţinut ultima prelegere din cadrul primei serii de conferinţe “Monica Lovinescu”.
Trecutul care nu mai trece
Ioana Bot a lansat o provocare susţinând că istoriilor literare româneşti, inclusiv celor postdecembriste, le lipseşte tocmai elementul esenţial: dimensiunea istorică. Simplu spus, argumentul estetic prevalează celui de istorie literară, într-o formă interesată de memorie care caută să justifice drama unor generaţii de literaţi apelând la mitul „rezistenţei prin cultură”.
La întrebarea “cui îi este frică de istoria literară?”, răspunsul formulat de Ioana Bot a fost unul paradoxal: istoricilor lite
