Caragiale sugerează un paradox valabil şi azi. Toată lumea se plânge că e criză. Şi, în acest timp, mallurile sunt pline!
Publicată în numărul din 1 octombrie 1899 al ziarului „Universul", schiţa lui I.L. Caragiale „Slăbiciune" e o satiră duioasă, fără ţepi, a unui nărav genetic al românilor, pus alături de cel al trăncănelii: fudulia. În debutul prozei, satiricul se preface revoltat de faptul că birjarii de lux bucureşteni - muscalii - au propriul tarif, întreit faţă de cel al birjarilor de piaţă. Potrivit tarifului normal, o cursă ce nu trece peste o jumătate de oră face 1 leu (la valoarea de atunci a monedei naţionale). Un muscal cere însă 3 lei, iar la zile mari 4. Şi cu toate acestea, bucureştenii se grăbesc să ia, pentru a merge de colo până colo prin oraş, muscalul. Drept exemplu, Caragiale dă un tânăr funcţionar:
„Vedeţi pe acest mic impiegat.
Ştiţi câtă leafă are tânărul pe lună?
150 de lei... adică 150 în stat; în mînă capătă 135; care va să zică 1.620 de le pe an; prin urmare, are venit, din munca lui, câte 4 lei şi 44 de bani fără ceva pe zi, în anii comuni, iar în anul bisextil, câte 4 lei şi 42 de bani şi ceva. (...)
Unde-o fi mergînd aşa gătit acest june?
Se opreşte în faţa cofetăriei Riegler să-şi aşeze încă o dată cravata, care arde ca focul; îşi scutură cu batista pantofii de lac, îşi potriveşte ţilindrul, după ce-i trage apăsat o mânecă împrejur, se-nţepeneşte în călcâie şi se uită spre faţada Teatrului Naţional...
La ce se uită?
Ei! la ce! la muscali...
După multă dezbatere interioară, îşi alege unul foarte maladeţ, îmbrăcat în catifea albastră, cu brâu pembè, cu doi trotteurs negri, ce mănâncă jeratic... Picior peste picior şi:
- Paidiom, gaspadin!
Unde?...
Asta e! N-o să meargă omul cu muscalul să mănînce rahat la cişmeaua lui Cantacuzino de la Filaret... La Şosea! unde
