În general democraţia este definită ca un regim politic în care poporul deţine suveranitatea politică şi pe care o deleagă unor aleşi pentru ca aceştia să îndeplinească, administrativ, voinţa poporului. O definiţie minunată, plină de abstracţii: popor, suveranitate, administrativ şi voinţă.

La fel ca şi în cazul monarhiei absolutiste principiile active ale guvernării sunt cedate unor abstracţiuni care se metamorfozează în realităţi, cea ce demonstrează încă odată că filosofia (politică) a luat-o încă odată înaintea descoperirilor fizicii, în cazul acesta a mecanicii cuantice. Căci numai în acest model fizic energia se transformă în materie, revenind apoi în starea iniţială – energetică.

Abstracţiunea pură – poporul – cu un grad mare de volitivitate, îşi deleagă energia volitivă înspre o abstracţie mai mică – statul – care se materializează în instituţii fizice, cu fonduri, salarii, maşini, secretare. Această secvenţă materială străluceşte o fracţiune de secundă, ca un foton, pentru ca mai apoi să îşi canalizeze materialitatea pură (banii) înapoi înspre abstracţiunea pură – poporul. Toată aceată activitate dialectică, ce contrapune materialitatea energiei pentru a realiza (marxist) transformarea cantităţii în calitate ar putea fi numită motorul democraţiei.

Hegel nu vedea cu ochi buni democraţia, căci societatea civilă – loc al egoismului – nu putea fi volitivă în afara sa, neavând simţ istoric. Poporul deci este un trib ce bălteşte anistoric în dimensiunea sa egocentrică, endogamă şi comercială supunându-se deci materialităţii şi dezvoltării haotice pe orizontală, fără scop şi fără miză. Statul însă, străbătut de frisonul Spiritului Universal, spaţiu al altruismului universal, se dedica absorbţiei materialităţii societăţii civile pentru a o transforma în energia istorică transcedentală, adică a viitorului Marii Naţiuni.

Fie într-o situaţie sa