„Unde locuieşti, departe de redacţie? Nu ţi-e frică din cauza traficului? Ai venit îmbrăcată în rochie?” - sînt cele mai dese întrebări care mi se pun atunci cînd lumea constată că vehicului meu are numai două roţi. Dar cea mai amuzantă este aceasta: „Unde v-aţi parcat maşina?”, la care invariabil răspund: „Am legat-o de un stîlp”.
Toţi se aşteaptă ca un redactor-şef la un trust finlandezo-american să aibă în posesie o maşină de firmă, probabil şi una al cărei simbol metalic costă pe puţin 200 lei. Dar nu mă las intimidată de prejudecăţi şi nici nu fac bravadă de faptul că mă deplasez cu bicicleta. Pentru mine bicicleta este cel mai frumos şi mai eficient mod de a ajunge la destinaţie şi de a găsi rapid o parcare. Şi asta încă din 2000, an în care soţul meu mi-a făcut cadou o bicicletă second-hand, după ce i-am turnat frustrările copilăriei mele, mai exact cele dintr-a patra, cînd părinţii mi-au promis un Pegas ca recompensă pentru rezultate bune la învăţătură. Nu mi-au dăruit-o, dar nici n-am întrebat de ce. Am trăit cu impresia că nu am meritat-o şi ca atare nici nu mi-am cumpărat-o singură. A trebuit să treacă ani de zile, să ajung la rîndul meu soţie, mamă, redactor-şef ca să mă bucur de libertatea de a pedala propria-mi bicicletă. A fost furată. Apoi am primit în dar alta. Tot de la soţul meu. A fost furată şi asta. Apoi, o stilistă olandeză îndrăgostită de Bucureşti mi-a vîndut un pont: biciclete DHS care se găsesc la Obor la numai 350 lei şi care nu tentează hoţii. Fără viteze, fără componente atrăgătoare, cool, ci numai un cadru simplu, o frînă pe stînga şi un coş mic în faţă. De damă, desigur, ca să o pot încăleca şi cînd vreau să-mi fluture volanele vreunei rochii.
Mă simt liberă pe bicicletă. Îmi stabilesc singură ritmul, îmi pot ajusta viteza cît să-mi usuc vara, în curentul produs prin pedalare, pletele ude sau să evadez din vipia ce face
