Veteranul Rinus Michels, cunoscut, de asemenea, sub numele de „Generalul", antrenor al echipei olandeze, care a pierdut la limită în faţa Germaniei în finala din 1974, a rostit expresia celebră: „Fotbalul este un război". Când olandezii s-au răzbunat în 1988 şi au bătut Germania în cursa pentru a deveni campioană europeană, pe străzile din Olanda au ieşit să danseze mai multe persoane decât în ziua în care adevăratul război s-a încheiat în luna mai 1945.
Cu o altă ocazie, în 1969, un meci de fotbal între Honduras şi El Salvador a dus la izbucnirea unui conflict militar, cunoscut ca Războiul fotbalului. Tensiunile între cele două ţări erau deja mari. Fanii echipei Honduras au fost enervaţi, dar, chiar şi mai rău, imnul naţional din Honduras a fost insultat şi steagul alb-albastru al ţării, terfelit prin noroi.
Desigur, războaiele fotbalului sunt rare (eu nu mă pot gândi la un alt exemplu), dar ideea că o competiţie sportivă internaţională inspiră, în mod inevitabil, fraternitate - o idee avansată de baronul de Coubertin, fondator al Jocurilor Olimpice moderne - este o ficţiune romantică. Violenţa huliganilor britanici, de exemplu, reflectă o nostalgie aparte pentru război. Viaţa în vremuri paşnice poate fi plictisitoare, iar gloria britanică pare să fie o amintire din trecut. Fotbalul este o oportunitate să experimentezi spiritul de luptă fără a risca mai mult decât câteva oase rupte. Chiar şi atunci când fotbalul nu duce la o vărsare de sânge reală, inspiră emoţii puternice - primitive şi tribale -, evocând zilele în care războinicii se pictau pe faţă şi ţopăiau pe ritmurile dansurilor de război, urlând ca maimuţele. Natura jocului încurajează acest lucru: viteza, agresivitatea colectivă.
Tenisul nu creează frenezie la scară naţională. Nici măcar boxul, decât în ocazii foarte rare, cum ar fi atunci când Joe Louis, „Bomber Brown", l-a bătut în 1938 pe