E veche de cand lumea. Antichitatea si evul mediu au cunoscut razbunari crude ale zeilor, numeroase conflicte, confruntari, batalii celebre, razboaie sangeroase intre ginti, triburi, popoare, al caror casus belli a fost o critica ofensatoare.
La romani, critica pare sa aiba conotatii mai belicoase decat aiurea, principalele sinonime fiind "a dezvalui lipsurile, greselile, defectele", cu o anumita doza de rautate, invidie, a carti, a carcoti, a face observatii, a avea rezerve ... Tine de firea noastra "iute la manie", "degraba varsatoare de sange nevinovat", de galceava. Dar nu cu altii, ci intre noi.
Polemica, discutia in contradictoriu, analiza contrariilor, ca metode socratice si carteziene de aflare a adevarului n-au cautare decat in actul laic de judecata si in maiestria pedagogica.
Spatiul public al ultimelor doua decenii este pur si simplu infectat de alergia cu pricina, de replici batoase, dueluri dialogice manios-revendicative, ori de dojeneli parintesti ale tatucului catre fiii sai de suflet si de politica. Morbul provoaca sciziuni, ruperi de aliante, uniuni, coalitii, partide, spargeri de cumetrii si gasti, denuntare de tratate si contracte, iar in familie baga mintenas divortul. Una-doua, "ba pe-a ma-tii!".
O multime de zicatori si proverbe ne ajuta sa intelegem mai bine fenomenul social: a baga zazanie, a incalzi sarpele la san, a avea gura spurcata, limba ascutita, a cauta pere pe rachita sau nod in papura. Asa ca, dupa paremiologie si traditii nu e cinstit, nici moral sa critici. Pui gaz pe foc.
"Dai in mine, dai in ..."
Pe vremuri se vorbea de necesitatea criticii, a autocriticii, de critica constructiva, iar spiritului critic, filosofic vorbind, i s-au dedicat studii celebre. Proletcultistii i-au inchinat si ei versuri in ton cu "indicatiile de partid": "Dai in mine, dai in tara,/
