Cele patru decenii de regim comunist au aruncat un văl de uitare peste perioada romantică a fotbalului românesc. Patronii de cluburi, printre care s-a numărat şi Ionel Mociorniţă, au fost înfieraţi de propaganda comunistă ca exponenţi ai unui sistem exploatator. Însă în spatele acestor clişee marxiste cu care societatea românească a fost deliberat intoxicată, se ascund tipologii umane extrem de interesante şi de complexe.
Ionel Mociorniţă a fost, fără urmă de îndoială, un entuziast al fotbalului.
Beneficiind de averea imensă a tatălui său, tânărul avocat s-a implicat activ în viaţa echipei de fotbal a întreprinderii de pielărie Mociorniţă, înfiinţată în 1937. Nu avea decât 23 de ani, în 1940, când a preluat conducerea clubului, schimbându-i denumirea în „Carmen“.
Potrivit propriei confesiuni relatată de „Gazeta Sporturilor” din 6 mai 1945, Ionel Mociorniţă recunoaşte că nu are decât două pasiuni: „o tânără tovarăşă de viaţă aleasă cu gust de fin cunoscător – veritabil bibelou – şi un club de fotbal, în care gustul lui a fost, pe alocuri, mai puţin reuşit.”
De altfel, pasiunea tânărului patron pentru fotbal devine în scurt timp o adevărată obsesie.
Întrebat de „Gazeta Sporturilor” despre logica cheltuielilor imense pe care le făcea cu echipa Carmen, Mociorniţă recunoaşte iraţionalitatea demersului său: „Pentru un spectacol reuşit o cheltuială nu este niciodată prea mare. De ce să nu mă înţelegi mai bine ca altul că sunt de felul meu un vicios. Unii îşi fac grajduri de cai de curse; alţii cultivă plante ce ies din comun; alţii privesc zile şi nopţi cerul scormonind tainele astronomice. Toate sunt pasiuni, cu explicaţii mai mult sau mai puţin logice. Crezi oare că trebuie să-ţi explic pasiunea mea?”
Mai citeşte :
Ana Pauker sau Stalin cu fustă
Acesta nu s-a limitat să dirijeze activitatea echipei
