"Sunt un suprarealist". Asta îmi spune la un pahar de bere cunoscutul poet, performer şi showmanValery Oişteanu, strămutat de aproape trei decenii pe malurile râului Hudson, în Manhattan. "Eugen Barbu mă publica numai ca să-l scoată din sărite pe Leonte Răutu. Barbu nu mă iubea deloc, da' mă publica în Luceafărul ca să-i facă în ciudă. Şi chiar reuşea. Mie nu-mi păsa. Eu îmi vedeam de ale mele şi nu mă interesa politica."

Până când nu s-a mai putut şi a ales libertatea. A conştientizat un lucru, şi anume că este un suprarealist. Nu ştiu dacă a făcut ceea ce-mi povestea pe vremuri tatăl meu, scriitorul şi istoricul I.M. Ştefan: Când eram adolescent, prin 1937, m-am oprit ca secerat de uimire într-un parc. Am privit deasupra capului meu, pe o creangă puternică, printre frunzele viguroase ale primăverii, se zărea un om aproape dezbrăcat, cu chipul şi mâinile vopsite în verde. După ce mi-am revenit puţin din mirare, l-am întrebat:Ce faceţi acolo, în pom? Nu vă e frig, aşa, aproape gol?La început, bărbatul nu mi-a răspuns. Văzând că sunt insistent, a replicat cu jumătate de gură:Te rog, nu mă deranja. Nu vezi că sunt o frunză?!?Din presă, tatăl meu avea să afle că este vorba despre poetul, pe atunci, suprarealist Virgil Teodorescu.

Valery a făcut o pasiune pentru suprarealism nu doar ca modalitate de exprimare, ci şi prin apariţiile sale pe scenă, alături de jazzişti, prin anii şaizeci. Atunci a început colaborarea cu muzicianul Mircea Florian. Experimente, în care muzica de factură jazzistică se contopea cu poemele suprarealiste ale lui Valery. "Am încetat colaborarea cu Mircea acum vreo patruzeci de ani."

La sfârşit de iunie, Valery Oisteanu a venit în vizită la Bucureşti, ca şi vechiul său prieten, muzicianul Mircea Florian. Şi-au reluat proiectul întrerupt in urma cu patruzeci de ani unde altundeva decât la "Green Hours". Aici, sub amen