Cu cite borduri şi gărduleţe metalice s-au pricopsit oraşele din România în ultimii ani se puteau face, vorba cuiva, nişte diguri cu armături metalice, de opreau şi Niagara.

Altfel, cînd e groasă ajungem la teledonuri şi cînd nu, prin Bucureşti spargem banul public pe palmieri, pe straturi cu flori şi pe brăduţi care sînt plantaţi gata uscaţi, că să poată fi urgent înlocuiţi cu alţii.

Vrem să investim, chipurile, în canalul Dunăre-Bucureşti, cînd ne iau apele pe dedesubt.

L-am văzut ieri pe Traian Băsescu scărpinînd un căţel pe spinare pe unde au trecut apele şi pe Emil Boc vorbind cu lumea a pagubă. Acum, ce să mai facă şi ei!? Dar cînd era ceva de făcut de ce nu l-am auzit pe preşedinte că se risipesc banii pe prostii şi pe premier avertizîndu-i pe prefecţi şi pe primari să renunţe la tichii de mărgăritar şi să bage banul public acolo unde trebuie, nu pe unde li se năzare.

Nu e treaba lui Tatulici să planteze pomi pe unde nu mai sînt (oricum, bine că a făcut-o!), ci a prefecţilor şi primarilor să nu-şi lase judeţele şi comunele bărbierite de păduri. Asta ar fi trebuit să-i usture pe prefecţi şi pe primari, nu sălile de sport şi înfrumuseţarea spaţiilor verzi. Iar acolo unde era un ban grămadă, prin oraşele mari, nu era mai bine să fi fost dat cu titlul de împrumut prin locurile pe unde tot vin apele, decît să fie risipit, ca să aibă cîinii fără stăpîn pe ce să se pişe?

* Titlul e o parafrată după un cîntecel din „Elisabeth R”, pe care îl cînta la „Bulandra” cu mulţi an în urmă,Toma Caragiu: „În fişic, în săculeţe, banul are două feţe…”

Cu cite borduri şi gărduleţe metalice s-au pricopsit oraşele din România în ultimii ani se puteau face, vorba cuiva, nişte diguri cu armături metalice, de opreau şi Niagara.

Altfel, cînd e groasă ajungem la teledonuri şi cînd nu, prin Bucureşti spargem banul public pe palmieri, pe straturi cu