Acum vreo şapte-opt ani lucram în redacţia unui cotidian care între timp a dispărut. Lumea nu era obişnuită în totalitate să lucreze la calculator, existau angajate nişte culegătoare, care se chinuiau cu textele scrise de mână ale reporterilor şi redactorilor. La un moment dat s-au făcut nişte reduceri de personal şi au zburat şi "dactilografele". Eram coleg de birou cu un tip ceva mai în vârstă, Dan, căsătorit, cu trei copii. Părea serios şi era lipsit de umor. Fu­sese inginer la o fabrică de textile de prin Moldova şi ajunsese ziarist pe bază de consătenie şi vagă rudenie cu unul dintre acţionarii ziarului. Scria patetic şi era folosit în general să relateze treburi patriotice şi să scrie de la parastase şi botezuri. Îi era o frică aproape patologică de calculator, se uita la el ca la o dihanie care stă să-l muşte de cap.

NEPRODUCTIV

Rămaşi fără fetele care tastau rapid, restul oamenilor care nu aveau habar să bată un text s-au apucat să înveţe. Era o plăcere să-i vezi chinuindu-se să scrie cu două degeţele, cum îi treceau năduşelile. De bine, de rău, după o lună şi ceva aproape toţi ştiau să umble în word. Singurul care rămăsese pe afară era domnul Dănuţ. Se ruga de unul sau altul să-i culeagă operele şi îi exasperase pe toţi; când îl vedeau defilând cu o coală mâzgălită în mână, colegii se ascundeau. Ajunsese să nu mai publice nimic de ceva vreme. Chiar ruda lui din sfera patronală îl anunţase că e neproductiv şi îl ameninţa că o să-l dea afară. Omul se dădea de ceasul morţii, dar nu se putea apropia de calculator, îmi zicea că e o invenţie diavolească de care îi e frică. Se tot văita că o să fie dat afară şi că vor suferi copilaşii lui. Îmi făcea realmente milă. Mă gândeam cum pot să îl ajut. L-am scos la o bere şi i-am zis că există ceva care se cheamă internet, de unde poate afla tot felul de informaţii, ba chiar există posibilitatea să c