Luind-o pe firul apei natale, descopar citeva borne, niste coincidente care nu se poate sa nu te tulbure. Am anuntat inca din urma cu 4 ani, chiar in aceasta pagina, faptul nemaipomenit, petrecut in timpul vietii mele: „Sint bunic!". Evenimentul l-am trait atunci la cea mai inalta tensiune, incercind a-mi stimula (stinge?) inflacararea, cind cu bere, cind cu vin... Era, dincolo de orice, si o caldura corespunzatoare solstitiului de vara, nepotul aparind in asta lume in ziua cea mai lunga de peste an. Sau, daca vreti, in noaptea cea mai scurta. Adica in chiar intervalul care imi place cel mai mult. Desi o carte din tineretea mea lirica se cheama Nocturne, sint un diurn si un matinal. Dintotdeauna am invatat sau am scris dimineata, n-am pierdut noptile, ca altii... Asta mi se trage, probabil, din copilarie. Desi tata era „taran mijlocas" - cu amenintarea de a fi trecut la „chiaburi" - si nu puteam spune, ca altii: „Saracia-n c... / ma-mpunge, / eu tot fug si ea m-ajunge", economiseam drastic gazul lampant, intrucit era criza(nimic nou sub soare) si uneori trebuia sa ne imprumutam de la vecini sau sa mincam, seara, la luminare. Iar eu mai si ardeam gazul de pomana, mintind, cind tata ma soma sa sting lampa, ca „imi fac lectiile pe miine"... De cele mai multe ori citeam o carte, a carei actiune ma innebunea, si nu puteam s-o las pe-a doua zi. Cum dormeam toti, parintii, fratii si surorile, in aceeasi incapere, era imposibil sa nu superi pe cineva, asa incit odata sarea unul si sufla in lampa. Ma simteam adinc jignit si adormeam cu gindul unei cumplite razbunari, ce se disipa, desigur, peste noapte. Treptat, am descoperit plenitudinea diminetii, disponibilitatea pe care o ai - dupa un somn odihnitor - cu capul limpede, spre orice efort, intelectual sau fizic. La internat sau la caminul studentesc, in perioada examenelor, ma culcam pe la 10-11 seara si ma trezeam pe la 4-5