Cuvânt mult folosit, şi când trebuie, şi când nu e cazul, apocalipsa înseamnă, la propriu, "ridicarea valului" adică dezvelire sau revelaţie. Sensul de "sfârşitul lumii" este legat direct de expresia din limba greacă: "apokalupsis eschaton", adică sfârşitul unei epoci. Există o gândire şi o literatură apocaliptică cu o tradiţie care începe prin secolul al IVX-lea î.d.Hr., pe vremea profetului persan Zarathustra. În ultima vreme, subiectul capătă noi valenţe, aşa cum se întâmplă o dată la câţiva ani, folosind ca pretext aşa-zisa prezicere a calendarului civilizaţiei Maya, care se va opri în 2012.
Ce e drept, în calendarul mayaşilor, data de 21 decembrie 2012 (la doar 134 de ani de la naşterea marelui Stalin) este marcată cu un fel de zero. Asta înseamnă sfârşitul unui ciclu de 394 de ani, numit baktun, care nu este decât o parte a unui alt ciclu, pictun, de 8.000 de ani. Nu se ştie nimic despre vreun fenomen astronomic catastrofal, sau cel puţin neobişnuit, care s-ar putea produce în momentul trecerii de la un baktun la altul. Asta însă nu-i opreşte pe traficanţii de idei trăsnite, idei care cresc vânzarea de cărţi şi de bilete de cinema.
Şi totuşi, oamenii de ştiinţă se întreabă, la modul cel mai serios, de ce fel de catastrofă e nevoie pentru a ajunge la sfârşitul lumii. Lista este lungă şi impresionantă. Accidentele provocate de intruşi astronomici reprezintă un pericol real. Fragmentele rătăcite din centura de asteroizi, bolovanii amestecaţi cu zăpadă care se învârt pe orbite eliptice în "norul" de comete, mai mici sau mai mari, se pot ciocni oricând cu suprafaţa planetei noastre. Nu prea des.
Cam o dată la o sută de ani, un meteor cu diametrul de 10 metri loveşte Pământul, degajând o energie echivalentâ cu cea a unei arme nucleare tactice. Ultima oarâ, în 1908, am fost norocoşi, evenimentul Tunguska a avut loc într-o zonă pra
