Partidele, miniştrii, parlamentarii şi preşedinţii nu există pentru a fi iubiţi sau urâţi. Ei trebuie doar cântăriţi cu spirit critic pentru performanţa lor publică.

Efiresc să ai gusturi proprii, preferinţe, simpatii şi antipatii, subiectivităţi ţepene şi capricii private. Toţi avem tabieturi, mici idei fixe, alergii, slăbiciuni. Ce nu e firesc e să le transformăm pe toate în idiosincrasii, adică într-un amestec de obsesivitate şi intoleranţă. Cu alte cuvinte, e normal, e dreptul tău, să-ţi placă brânza de Homorod. E însă oarecum ciudat să nu mai mănînci decât brânză de Homorod. Preferinţa devine, în acest caz, manie. Iar dacă ajungi să spui că toţi cei care mănâncă şi alte feluri de brânză, sau, mai rău, toţi cei cărora nu le place brânza de Homorod sunt idioţi, mârşavi şi, eventual, penalizabili, eşti pur şi simplu într-o ureche.

Mă tem că, în România de azi, această radicalitate isterică, acest exclusivism patologic a devenit comportament curent. Nu mai gândim decât idiosincratic. Suntem îndrăgostiţi până la extaz de propriile noastre opţiuni, opinii şi scenarii. Odată formulate, nimeni şi nimic nu le mai poate relativiza. Iar cei care ne contrazic sunt plasaţi, fără menajamente, într-o zonă de sub-umanitate. Sunt ori proşti, ori suspecţi. Ori loaze, ori „tonomate", ori „intelectualii lui Băsescu".

Totul a început pe vremea lui Ion Iliescu. Pentru românii care îl iubeau cu o fervoare aproape mistică, detractorii preşedintelui erau trădători, vânzători de ţară, „animale" bune de tăbăcit. Invers, pentru anti-iliescişti, adulatorii erau, obligatoriu, securişti, comunişti, kagebişti, sau, în cel mai bun caz, naivi irecuperabili. Nu se acorda nimănui prezumţia de bună-credinţă. Toată lumea trebuia să adere la un dogmatic Homorod de grup.

Lucrurile se repetă cu Traian Băsescu: avem, pe de o parte, pro-băsescieni febrili, iar pe de alta, anti-băse