Toti cei ce-si exhiba personalitatea pe ecrane ori in presa scrisa isi incep invariabil discursul cu pronumele personal "eu", lat. ego, sau cu mine, mie, inclusiv "parerea mea", "partidul meu"...
Cand eu-l nu trezeste fiori sau sesizeaza dispret in ochii colocutorului, il inlocuiesc cu un masificat si fortos "noi", generalizarea dand in delirium tremens prin exprimari precum "noi, poporul" (pesedist, pedelist), romanii de vita, barbatii adevarati, femeile tari etc.
Exhibitionistii se dau in spectacol la diferite tribune, adesea a Parlamentului, ori prin interviuri aranjate, talk-show-uri nesfarsite, ieftin balast al programelor TV, conditii necesare fiind accesul la public si existenta camerelor de filmat, a microfoanelor.
Cum e la altii? Din cauza ca in romanitatea apuseana, in engleza, limbi germanice asocierea conjugarii verbului cu pronumele subiect e cvasiobligatorie, asocierea formelor intaritor-redundante trezeste imediat suspiciuni de egoism, egocentrism, egotism, egolatrie, ceea ce se poate intampla doar in cazurile grave de disfunctii educationale.
Cu toate acestea, tema este prolifica de mai bine de doua secole, mai cu seama in literatura (Stendhal, Proust), psihologie si psihiatrie (Gustav Jung). De aceea, spatiul public occidental este mai ferit de cazuri psihotice asemeni celor descrise mai sus.
Din nefericire, ego-ul, va fi vorba de cel politic, poate naste monstruozitati. Prin definitie, democratia aseaza in fruntea statului reprezentanti liber alesi, iar in activitatea de decizie, in actul curent de management a ceea ce dreptul roman numeste "res publica", li se cer conlucrare, competenta, expertiza. Or criza a luat amploare cand actul politic s-a personalizat, iar legea a trecut pe plan secundar.
Astfel, conducerile colective de pe vremuri n-au putut delibera nicidecum respectan