Dacă i-ar veni vreunui ales local ideea ca traficul congestionat şi catalizator de biserici şi cruci prin intersecţii să se rezolve în cazul Timişoarei prin realizarea unui sistem de străzi suspendate şi a unei flote de submarine pe Bega, înainte de a trece la fapte ar avea nevoie de un studiu de fezabilitate. Care, nu o dată, se calculează, nu se ştie pe ce criterii abstracte, în funcţie de un procent din valoarea proiectului. Deci, dacă există un proiect de sute de milioane de euro, despre care se ştie sigur că nu vor fi niciodată bani, resurse sau logistică, fericitul proiectant care primeşte sarcina întocmirii studiului de fezabilitate ştie sigur că îşi va primi cota parte, indiferent dacă fantasmagoria căreia îi analizează caracterul fezabil va deveni sau nu realitate în acest mileniu. Întotdeauna se găsesc fonduri pentru studiile de fezabilitate ale unor proiecte despre care există încă de la început siguranţa că nu se vor găsi fonduri în următoarele decenii. Ceea ce înseamnă că „S.F.”-ul e, ca îndeletnicire, aducător de profit. Şi cu siguranţă unii maeştri ai „S.F.”-ului clasic, pe linia lui Isaac Asimov, ar fi eclipsaţi la încasări pentru operele lor de către unii maeştri ai „S.F.”-ului timişean.
Nici administraţia judeţeană, nici cea municipală nu duc lipsă de idei năstruşnice, gata să fie obiectul „controlului de fezabilitate”, de la „realizarea unui sistem de transport intermodal” (când maşinile îşi rup roţile în cratere pe drumuri municipale sau judeţene), până la „piste de cicloturism de-a lungul râului Bega” sau „branşament şi instalaţii iluminat cimitire”, dacă ar fi să se menţioneze doar câteva din proiectele de mare angajament vehiculate în ultimii ani.
Nu e însă decât transpunerea în planul administraţiei locale a unui trend naţional – înainte de integrare, de pildă, se vorbea despre infrastructura de hârtie a României, în sensul că în