Bacalaureatul a avut perioada sa de glorie pe meleagurile carpatine undeva prin prima parte a secolului trecut, inainte de instaurarea regimului de trista, pentru unii, amintire.
Atunci examenul cu acest nume consfintea accesul posesorului intr-o categorie de elita. Categoria de baza.
Cine a avut curiozitatea de a parcurge, fie si fugitiv, o programa de bacalaureat de pe acele timpuri si cine are cunostinta de modalitatea extrem de dura si onesta de desfasurare a probelor: cu o comisie de cativa profesori care examinau simultan, cu expunerea libera a temelor extrase in fata comisiei si a publicului aflat in sala, realizeaza ca acel bacalaureat nu a fost o bagatela si ca pe drept cuvant promovarea sa era realmente o performanta.
Ne grabim sa precizam ca liceul insusi se adresa numai unei categorii mai restranse din efectivele tinerilor de varsta scolara, el se intindea pe o durata de 8 ani, dupa cele patru clase primare, ceilalti, adica majoritatea, adoptand formule mai scurte si mai economice.
Pe undeva, cifra liceenilor si bacalaureatilor acoperea procentul firesc al celor dotati de la D-zeu si natura cu potentialul intelectual adecvat asimilarii unor cunostinte de acest nivel. Or procentajul acesta ramane destul de constant, de-a lungul generatiilor, crescand totusi, intrucatva, datorita progresului general social, atunci cand el exista.
Eroarea invatamantului romanesc contemporan este ca ignora acest lucru. Mistificarea a inceput pe vremea impuscatului care, din considerente populiste si demagogice, voia sa dea bacalaureat la tot cartierul, ignorand voit sau din nestiinta ca oamenii trebuie sa aiba posibilitati egale, dar ca aceasta nu inseamna ca ei sunt egali in tot ce intreprind.
Asa ca au rasarit ca ciupercile dupa ploaie tot felul de licee in care au fost ingramaditi de-a valma si chemati