O după-amiază de vară, cândva pe la sfârşitul anilor '90. Aerul, deasupra asfaltului de capitală balcanică, tremura "blurat". Părea că păşesc pe cărbunii unui grătar întins cât o jumătate de ţară. Tălpile ardeau. Grăbeam să ajungem undeva, la o terasă umbrită, la întâlnirea cu Radu.

PATRIARHUL GASTRONOMIEI NAŢIONALE

În Bucureştiul canicular, Radu Anton Roman ieşea rar, de la o vreme preferând să-şi consume bună parte din timp adâncit în studiul cărţilor de bucate, de istorii şi mărturii, scormonind după informaţii puţin ştiute, demult uitate, despre "pohta" de mâncare a neamului din care ne tragem.

În ziua şi-n vara despre care vorbesc, Radu Anton Roman nu era încă acel patriarh al gastronomiei naţionale despre care povestim de vreo 11 ani încoace. Era scriitorul, prietenul, bonomul, gurmand-gurmetul aţâţat de pofte - şi nu doar de lăcomii culinare, cum pe nedrept zic unii, ci înfometat de cultură, de cuvinte, de noime şi sensuri ale lumii în care trăim şi în care trăit-au strămoşii - şi era, într-un fel, in nuce, şi cel care urma să fie: antropologul culinar (mai mult sau mai puţin), bucătarul, tele-"personagiul" adulat de public (dar asta, pe-atunci, nici el nu ştia că o să devină)...

BUCUREŞTIUL FIERBINTE

Nici întâlnirea din după-amiaza aceea nu era propriu-zis "cu Radu" (abia acum, după 12 ani şi mai bine, îi spun aşa, pentru că atunci l-am văzut prima dată), ci cu un grup de amici vechi, buni convivi, pătimaşi cozeuri (fiecare în parte şi luaţi laolaltă, încât se-ntreceau a-şi lua vorba din gură), în mijlocul cărora nu-mi rămânea decât să continuu să joc rolul de "copil de trupă" ascultându-i, adăpându-mă de la ştiinţa şi meşteşugul lor de a desghioca vorbele de sensuri şi a le melanja după alchimii numai de ei ştiute.

Din ziua aceea fierbinte - era, cred, în Postul Sfintei Mării ("Tare mă bucu