Când avem 12 ani mama mea vindea la un magazin deschis de un unchi mai avut. Cele mai mari vânzări se făceau în perioada aceea critică cu câteva zile înainte de sosirea pensiei, a şomajului sau a ajutorului de şomaj. Banii însă apăreau numai după venirea poştaşului cu pensia. Până atunci, numele sătenilor datornici erau trecuţi pe caiet, cu mare grijă.

Astfel, fiecare cumpărător avea pagina lui specială cu note precum 5 pâini, 2 cutii de bulion, 2 pungi de orez. Varietatea mărcilor nu prea conta, important era produsul. În timp, produsele au fost înlocuite cu cifre alături de multe semne de „+”. Cu cât mai multe semne, cu atât mai mare era datoria care se ştergea cu o linie groasă la plată. Iar luna următoare, începea din nou o nouă pagină, pentru un nou doritor de luat pe caiet. Ţinând cont de numărul de caiete aflate în arhiva mamei pot spune ca mai bine de jumătate de sat erau datornici.

După ani buni, strategia cu luatul pe caiet a dus la faliment. Săraca mamă, ajunsese şi ea să aibă pagini întregi de cifre şi semne şi iar cifre şi iar semne. Când s-a închis magazinul la care lucra mama, fie eu fie surorile mele eram trimise la dna Lucaş să luăm cele necesare…. „pe datorie”. Îmi amintesc şi acum zilele acelea în care mergeam şi întrebam înainte: „Daţi pe datorie?”. La răspunsul afirmativ al vânzătoarei, lista mea de cumpărături prindea viaţă.

Viaţa la ţară fără caietul de datorii ar lipsi oamenii de pâine, băutură, mâncare sau ţigări (în orice ordine s-ar afla nevoile). Se pare însă că măsura este ilegală iar garda financiară este pe urmele celor care dau „pe caiet”. Nu ştiu dacă această afacere periculos de periculoasă este cauza situaţiei financiare în care ne aflăm însă… totul este posibil. Oare cum o să se crucească tanti Maria când va merge la magazin şi i se va spune că nu mai există pe caiet, nu mai există pe datorie? Posibil să se adau