Întâmplarea face să fi scotocit în sertare în care n-am mai umblat de decenii şi să dau peste un carnet de însemnări, cum aveam cam toţi în tinereţile mele, acum o jumătate de veac, când nu existau facilităţile-minune de azi, internetul şi webul, iar însemnările se păstrau cu sfinţenie, nu ştiai dacă mai apuci vreodată în viaţă să deschizi o carte rară.
Mare parte dintre paginile carnetului sunt pline de extrase din felurite texte de Albert Camus, fraze care mă impresionaseră pentru un motiv sau altul şi pe care le socotisem demne de a fi memorate, dacă nu cumva chiar îndemnuri de viaţă.
Aparţin unei generaţii care a avut ce învăţa de la Camus, ni se părea nu numai foarte modern şi pe gustul nostru, ci şi foarte uman, un scriitor care a intrat într-un şi a ieşit succesiv dintr-un con de umbră, ajungând azi un clasic în cel mai bun înţeles al cuvântului. Dar pe vremea însemnărilor din carnet lucrurile erau în mişcare, chiar dacă Albert Camus abia murise într-un stupid accident de maşină.
Pasiunea pentru Camus ne-a indus-o, mie şi colegilor mei, Doamna Irina Mavrodin, pe atunci, la jumătatea anilor 60, încă asistent universitar. Cam pe vremea aceea s-a tradus Ciuma, iar celelalte scrieri le consultam cu înfrigurare după ce profesori care credeau în noi ne înlesniseră permise pentru fondul secret al bibliotecii, singurul loc în care putem citi toate cărţile, necenzurate.
Flacăra s-a întins repede, aproape că ne-a ars. Una dintre primele mele lucrări de cerc ştiinţific - da, existau asemenea preocupări, încurajate! - l-a avut ca subiect pe Camus. Colegul şi prietenul Virgil Tănase a fost dat afară din facultate, în 1966, între altele pentru că scrisese într-o lucrare pentru acelaşi cerc ştiinţific, cu entuziasm juvenil: "Să îngenunchem, vorbeşte Camus!". Alţi şase inşi, printre care mă număram, era să-i călcăm pe urme pentru că nu fusesem î