În spaţiu privat, Elena Vlădăreanu restituie un spaţiu personal, o colecţie de citate şi de imagini, de frustrări şi de dejecţii. Volumul ilustrează momente şi panici general umane, ale unui public de larg consum. Poezia respiră mai puţin în spaţiul vital rezervat pînă acum lirismului, cît în ungherele septice ale societăţii mondializate. În camere albe, aerisite, golite de orice prezenţă vie, recuperăm doar colţuri de viaţă, şi nu existenţe umane.
Elena Vlădăreanu , spaţiu privat (cu 33 de ilustraţii de Dan Perjovschi), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 78 p.
Bolînzi, frustraţi, ne exprimăm nevoia de adrenalină („vreau genunchi moi şi respiraţie sacadată/ vreau transpiraţie rece&180 de bătăi pe minut/ osama I need you!“), de excitanţi, de moarte ambalată atrăgător. Odată cu Europa. Zece cîntece funerare, Elena Vlădăreanu renunţă sistematic la aroganţe şi face din clişeu poezie, dar abia în spaţiu privat, intolerantă, poezia se mută în spaţiile goale, în colţurile nebuniei, ale consumului şi ale obezităţii. Delirul unei vieţi excesive devine vers, dar fără nici o urmă de lirism, unde totul este denotaţie. Poezia devine reportaj, ştire, radiografie. Utilităţile sînt în exces, consumul excedează nevoia, existenţa este calculată şi cîntărită programatic, crescută ca o excrescenţă din spaţiile înghesuite ale intimităţii.
La viaţa de statistici, se adaugă şi bolile la purtător, deşi „cancerul nu este pentru poezie şi nu e subiect în general./ chiar dacă dau delete, el tot va rămîne aici“. Simplitatea existenţei este tasată de problemele sociale, medicale, economice, ale fiecăruia şi ale nimănui în special. Schematic, depersonalizat, volumul neagă orice pretenţie de lirism. Îţi pune cătuşe, te pune la zid, te umileşte prin cifre, cazuri exacte, statistici, pudori exhibate. Cu toate acestea, doar tu eşti ratatul care nu econo
