Volumul cuprinde corespondenţa dintre Paul Celan şi Max Frisch, precum şi cea dintre Ingeborg Bachmann şi Gisèle Celan-Lestrange. Editată şi comentată de Bertrand Badiou, Hans Höller, Andrea Stoll şi Barbara Wiedermann. Traducere din limba germană de Iulia Dondorici.

Despre corespondenţa dintre Ingeborg Bachmann şi Paul Celan

Cei doi îndrăgostiţi, care s-au întâlnit în Viena ocupată în mai 1948, aveau destine cum nu se poate mai diferite: ea - fiica unui austriac, membru de timpuriu al NSDAP, studentă la Filozofie, el - un evreu apatrid de limbă germană din Cernăuţi, care-şi pierduse ambii părinţi într-un lagăr de concentrare german, el însuşi supravieţuind unui lagăr de muncă românesc. Din această diferenţă insurmontabilă îşi trage Paul Celan scrisul în calitate de autor evreu ce se adresează cititorilor germani şi tot de aici provine exigenţa lui ridicată faţă de poezia de limbă germană scrisă după catastrofa evreiască; pentru ea, Ingeborg Bachmann, care se confruntase şi înainte de această întâlnire cu istoria recentă germană şi austriacă, aceeaşi diferenţă va constitui un nou impuls de a lupta de-a lungul vieţii împotriva uitării şi de a interveni în favoarea poeziei lui Celan.

Diferenţa, precum şi efortul de a relua convorbirea după tulburări foarte profunde definesc schimbul de scrisori al amândurora, de la prima poezie-cadou din mai-iunie 1948 până la ultima scrisoare din toamna anului 1967. Este o mărturie existenţială majoră, pe cât de dramatică, pe atât de mişcătoare - şi totuşi, altfel decât era de aşteptat după speculaţiile făcute atâta timp pe această temă. Cunoştinţele noastre despre relaţia dintre Ingeborg Bachmann şi Paul Celan şi despre felul în care se regăseşte ea în opera amândurora are acum, prin ediţia de faţă, baze temeinice.

Scrisul se afla în centrul vieţii ambilor parteneri de corespondenţă, care, în anii