Istoricii literari au evocat, zâmbind subţire, mantia albă cu care se înfăşura Ion Heliade Rădulescu înainte de a apărea în faţa mulţimii. Atitudinea lui teatrală nu era însă cu totul străină de romantismul secolului nouăsprezece, secol în care Eminescu însuşi, cu desăvârşitul lui bun-gust, declama: "Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei înălţam la steaua/ Singurătăţii. .."

Dumitru Ignat, autorul unui volum de versuri, "Astfel", apărut la începutul secolului douăzeci şi unu, îşi aruncă şi el pe umeri, însă în total dezacord cu spiritul vremii lui, mantia albă a pozei de erou romantic. Grandilocvent şi narcisist, dar simulând umilinţa, într-o metrică împiedicată, de inspiraţie exterior-argheziană, el vorbeşte la nesfârşit despre sine, despre destinul lui de individ excepţional, despre singurătatea la care îl condamnă acest destin.

"Eu şi restul lumii" - aşa s-ar fi putut intitula cartea, care cuprinde o selecţie din volumele autorului apărute pe parcursul a trei decenii. Dumitru Ignat evidenţiază mereu faptul că este cu totul şi cu totul altfel decât oamenii obişnuiţi. Fiecare propoziţie musteşte de mândria de a fi unic.

"De vreme rea, mi-a fost adăpost/ firida unui gând;/ păsuiam lucrurile, să capete rost,/ deodată sau pe rând.// Printr-o ciudată alchimie,/ ce a fost obscur s-a făcut pământ;/ toţi şi-au primit partea; doar mie/ nu mi s-a spus cine sunt."

După cum se vede, pentru a-şi etala unicitatea, poetul deplânge faptul că lui şi numai nu i s-a spus cine este. Dacă ar fi fost şi un critic literar pe acolo, poate că i-ar fi spus!

Dumitru Ignat practică un cult al propriului său eu. Se admiră, se compătimeşte, îşi proclamă soarta de ales, făcând, totuşi, paradă de modestie:

"Din obişnuinţă proastă şi veche,/ fac lucrurile pe jumătate/ ori le las nepereche./.../ Şi eu rămân în memoria lor/ (de mă vor)/ un pe-jumătate-nţel