Dezastrele naturale vin, trec, dar rănile provocate în sufletul victimelor care şi-au văzut apropiaţi pierind sub puhoaie sau gospodăriile dispărând luate de ape, rămân. Am văzut asta în ochii sinistraţilor care au avut de suferit în 2005. Astăzi, alţi oameni se luptă să-şi vadă de viaţă.

Pentru cineva care nu a văzut o casă inundată, un om cu privirea pustie după ce nu i-a mai rămas nimic din cele pentru care a muncit toată viaţa, este mai greu de apreciat dimensiunea unei asemenea tragedii. Este greu să acceptăm măcar să facem un exerciţiu de imaginaţie că ni s-ar întâmpla nouă aşa ceva, alţii însă trăiesc pe viu dezastrul. Credeam că sinistraţii din 2005 care şi-au refăcut traiul în cinci ani, au trecut peste drama trăită. Lucrurile nu stau deloc aşa. Am fost la Saraiu şi am văzut casele construite de autorităţi. Majoritatea gospodăriilor arată bine. Prin multă muncă, oamenii năpăstuiţi de soartă au mai pus o cărămidă, încă una şi încă una şi şi-au făcut un gard sau un adăpost pentru animale. Toate însă, cu mari sacrificii, pentru că majoritatea au fost oameni săraci, şi din amărâţi cum erau au ajuns şi mai fără de căpătâi după ce apa le-a luat totul. Căsuţele sunt majoritatea cochete, cu grădini întreţinute. Oamenii au învăţat în cinci ani să se bucure din nou de viaţă, de frumuseţea florilor din grădină, de gospodăriile lor pe care cu greu le-au reclădit. Am stat de vorbă cu ei, cu oamenii care au trecut în 2005 printr-un mare necaz, care le-a schimbat viaţa. Cu feţele arse de soare, foştii sinistraţi din Saraiu păreau că se bucură din nou de traiul lor de zi cu zi şi că nimic nu le mai aminteşte de necazul prin care au trecut cu cinci ani în urmă. Din bucuria că au reuşit să-şi facă din nou un rost, au dat însă în plâns când şi-au adus aminte că în alte zone ale ţării, alţi oameni bătuţi de soartă trec acum prin ce au trecut ei. Amintirile dureroase i-