Aşa cum a fost el – cu insistenţă – prezentat, actualul proiect al Legii Educaţiei îşi propune să aşeze (în sfîrşit!) învăţămîntul pe baze solide, menite a garanta, după un parcurs atent şi riguros organizat, fiecărui absolvent, o calificare care să-i permită inserţia adecvată pe piaţa muncii. Premisa de la care porneşte elaborarea acestui proiect pare a fi aceea că o şcoală temeinică e singura în măsură a răspunde cerinţelor unei economii care se vrea judecată în funcţie de criteriile capitalismului dezvoltat. Nimeni nu contestă această premisă; problema e dacă – în România viitorului previzibil – ea poate constitui mai mult decît o pioasă declaraţie de intenţii. În mod cît se poate de direct, şcoala nu se reglează doar în funcţie de propriile etaloane (de la cele morale şi profesionale, pînă la cele birocratice), ci şi – şi poate mai ales – în funcţie de solicitările pe care i le adresează societatea. Dacă societatea (şi „motorul“ acesteia: economia) are nevoie de oameni calificaţi, aceştia vor beneficia de o angajare rapidă şi sigură şi de stimulentele menite a le pune în valoare calificarea. E, în fond, o banală aplicare a legii cererii şi-a ofertei: dacă oamenii văd că şcoala e o garanţie a reuşitei în viaţă, reclama acesteia e inutilă. Or, întrebarea, la ora actuală (dar şi în viitor) este: ce anume îi cere societatea (şi economia) şcolii? Pentru a putea schiţa un răspuns adecvat acestei întrebări, nu spre şcoală, ci spre societate şi economia ei trebuie să privim.

Piaţa muncii şi sistemul de învăţămînt

În România lui 2010 absolvenţii ciclurilor şcolare (fie că sînt toate, fie doar o parte din ele) au două posibilităţi principale de angajare: la stat ori în mediul privat. Încep cu statul, căci, deşi e minoritar în ceea ce priveşte numărul angajaţilor, el păstrează în continuare prestigiul siguranţei locului de muncă şi, implicit, pe acel