Pentru o artă atât de tânără, animaţia a evoluat remarcabil de mult într-un interval de o sută de ani.
Ieri. Înainte ca Georges Méliès să conceapă primele efecte vizuale în filmele sale („Le Voyage dans la lune", 1902), considerate, pe bună dreptate, precursoare ale animaţiei, un cercetător francez, Charles-Émile Reynaud, inventa, în 1877, praxinoscopul. Acest mecanism sofisticat conţinea un cilindru la capătul căruia se aflau o serie de imagini, dispuse în cerc. Ele reprezentau versiuni puţin modificate ale aceleiaşi imagini, iar rotite cu ajutorul cilindrului la o viteză corespunzătoare, creau impresia de mişcare. Însă unul dintre pionierii animaţiei, aşa cum o ştim astăzi, a fost cu siguranţă americanul Windsor McCay.
Primele sale animaţii constau în desene simple, fotografiate pe rând şi apoi filmate. Un minut de film de animaţie presupunea sute de desene şi, se înţelege, o muncă titanică. Prin anul 1911, McCay experimenta primele modalităţi de a anima o imagine. Lucra singur la o animaţie, timp de aproape un an, pentru a finisa un filmuleţ de cinci minute („Gertie the Dinosaur",1914). Dar cinematografia devenea repede o industrie şi producătorii nu aveau timp să aştepte atât de mult pentru un produs atât de scurt.
În 1913, apăreau plăcile de celuloid, ceea ce a făcut ca procesul de producere a unei animaţii să se simplifice puţin. În loc să realizeze sute de desene, animatorul crea un fundal general şi apoi interpunea, între mai multe plăci de celuloid - transparente - personajele în mişcare. Nu mai era astfel necesar ca fundalul să fie desenat de mai multe ori, pentru că rămânea static, în timp ce personajele se mişcau. Se producea, în acelaşi timp, efectul de profunzime.În 1913, Raoul Barre deschidea prima casă de producţie de animaţii. În numai cinci ani, New York-ul era împânzit de studiouri de animaţie.
Azi. Bineînţeles, imaginile gen
