În Staţia Obor a tramvaiului 21, se găsesc două tipuri de bănci. Cele de tablă, de sub copertine, sunt şi ele vandalizate, dar tabla înfruntă omul rău mai bine decât lemnul. Băncile din stinghii de lemn însă, aşezate de o parte şi de alta a scării ce coboară în Pasaj, ar merita un studiu de caz privitor la nevoia organică a multora de a murdări şi de a distruge tot ce-i întreg, curat şi de utilitate publică. E impulsul barbar al unei populaţii dislocate din lumile ei, din sate, din cartiere sărace, din corturi şi favele, din locuinţele din chirpici şi paiantă ale mărginimilor.

Stinghiile sunt prinse zdravăn în şuruburi pe un pat de beton. Altfel, ar fi furate. Foarte mulţi din românii şi ţiganii care aşteaptă nişte minute tramvaiul pe cele două rânduri de bănci îşi marchează locul şi adăstarea, în felul cum o fac urinând şi unele specii de animale. Oamenii înfundă spaţiile dintre şipci cu hârtii, chiştoace, legume, resturi de mâncare, dublate de tot felul de deşeuri urbate de toată mâna. Psihologii ştiu să definească această minoritate frustrată, care îşi răzbună amarnic sărăcia, primitivismul, infirmităţile sufleteşti şi soarta maculând tot ce întâlneşte în cale, nou ordonat şi cu impact tehnologic. Inşii care distrug cabinele telefonice ţin şi ei tot de această minoritate.

E destul ca un tarat social să facă primul pas în războiul său cu viaţa, că după el o mulţime amorfă, ca şi cum ar fi primit un îndemn, un "liber la murdăreşte, strică şi fii neam prost", devine activă şi creativă. Din furia cu care e îndesat gunoiul în golul dintre şipci şi sub ele, e vădit că omul care a făcut-o şi-a personalizat ambiţia. A ţintit spre un mai mult în rău. A avut un puseu de inventivitate în josnicie. A conştientizat fapta, a răzbunat ceva dintr-o memorie încărcată de nemulţumiri, nimicnicii şi vinovăţii. E genul de purtare opresivă şi anonimă a insului car