Tema pensiilor a fost relansata recent de seful statului in contextul dezbaterii publice legate de problema mai mult decat spinoasa a echilibrului finantelor publice.
Spunea presedintele ca de principiu orice venit ar trebui impozitat si, in consecinta, nici pensiile n-ar trebui sa faca exceptie.
Principiul, ce-i drept, este destul de plauzibil, ba chiar seducator pe alocuri, mai ales atunci cand ne raportam la veniturile altora. Dar o abordare si mai ales transpunere abrupta in fapt ar putea sa genereze destule probleme. De exemplu, impozitarea unor pensii de 4-5-6 milioane, care nici la nivelul la care se situeaza acum nu asigura necesarul pentru subzistenta.
Desigur insa, sistemul actual de pensii, care este in fapt o prelungire a sistemului care se practica in anii de dinainte de 1990, nu e nici pe departe un model de etica si de adecvare la cerintele sociale ale anilor pe care-i traversam si cu atat mai putin pentru perioada de criza care ne macina. Mai ales ca inovatiile legislative din perioada post-revolutionara au "perfectionat" acest sistem, care oricum era anacronic.
Ne gandim la actele normative care au instituit privilegii pentru anumite categorii sociale, precum varste favorizante de iesire la pensie, sistemul pensiile speciale, exceptiile de la obligatia contributiei de asigurari sociale, trimiterea in pensie a cohorte de oameni valizi si cu putere de munca pe considerente de restructurare, confundandu-se la modul pernicios pensia cu ajutorul de somaj si multe altele asemenea.
Pensiile de asigurari sociale, asa cum au fost ele concepute in statul social modern, sunt sau ar trebui sa fie un sistem corect si echitabil de a asigura o senectute decenta si ferita de menghina unor lipsuri materiale, in tot ceea ce constituie necesitatile elementare de subzistenta ale individului.
Statul