Cât a durat campionatul de fotbal, oamenii pe care acest divertisment planetar şi totalitar îi lasă cu totul indiferenţi - şi din care fac parte - au trebuit să îşi inventeze o serie întreagă de subterfugii de supravieţuire socială. Tot felul de trucuri pentru a evita discuţiile despre fotbal, pentru a nu ajunge în situaţia în care nu mai poţi da înapoi şi trebuie să formulezi incredibilul adevăr: nu, fotbalul nu mă interesează câtuşi de puţin, mi se pare un joc pueril în zilele în care mă simt generos, altminteri îl găsesc nociv. Nociv prin felul în care îi face pe oameni, în special pe cei din ţările sărace, să-şi viseze salvarea din sărăcie prin fotbal, aşa cum cred masele de părinţi care îşi împing copiii să se arunce naiv în vulgaritatea sportului profesional în loc să-i încurajeze să înveţe limbi străine, chimia ori fotografia sau orice altceva util, plăcut şi rezonabil.
Nu cred în fotbal ca mecanism de apropiere între culturi. Am văzut de multe ori, în Bruxelles, unde trăiesc, în plin centrul oraşului, incredibila violenţă şi vulgaritatea suporterilor care se încaieră şi distrug vitrine şi maşini şi atacă trecătorii... La urma urmei, în Bruxelles a avut loc, acum 25 de ani, dezastrul de pe stadionul din Heyzel, când înfruntările dintre huliganii britanici şi suporterii italieni au făcut 39 de morţi. Tăvălugul fotbalului striveşte însă sisteme simbolice mult mai importante. Pentru un mare număr de oameni din Balcani, de pildă, ceea ce a contat în recentul campionat nu a fost că Spania a câştigat, ci că Olanda a pierdut. În acest show mediatic mondial, care a divizat fidelităţile culturale ale planetei, olandezii nu au avut mulţi fani, din motive care nu ţin câtuşi de puţin de performanţele lor sportive.
Pentru cei care au uitat, 11 iulie, ziua disputării finalei, a fost o aniversare cât se poate de tristă: 15 ani de la masacrul de la Srebrenica,
