Unde ne sunt specialiştii care să ne scoată din criză, să ne reformeze statul, unde sunt marile minţi care să regândească viitorul? De când ne-a secat prosperitatea, nevoia de specialişti a devenit brusc acută. Nimic nu ar putea fi mai aproape de ideile pentru care am înfiinţat SAR, al cărei prim program a fost editarea unui catalog de experţi cu nu mai ştiu câte mii de intrări. Catalogul a stat vreo zece ani pe internet, după care l-am scos, pentru că ar fi avut nevoie de actualizare. Între timp însă, câştigasem destulă experienţă ca să înţelegem că obstacolul principal în faţa idealului unei administraţii competente nu e absenţa unui repertoriu, deşi nici azi nu există unul de bună calitate. Dacă în România de azi nu găsesc ceea ce se numeşte a legal scholar - nu găsesc alt cuvânt - şi din 2004, de când am un parteneriat cu un centru de studii legale şi politici publice din Stanford (şi mai multe proiecte europene câştigate), scriu cam singură pe temele de promovare a legii de către comunitatea internaţională (CEDO, UE), aceasta e pentru că nu rentează la noi dacă ai o educaţie în Drept să fii academic.

Nu mai vorbesc de calitatea şcolii de Drept, care nu pare să aibă ambiţia de a produce intelectuali, ci nişte recitatori de coduri legale comuniste cârpite în tranziţie, e vorba de stimulentele existente în societate. Am lucrat cu mai mulţi oameni tineri cu educaţie legală în decursul vremii, toţi au ajuns în birouri de avocatură sau la Comisia Europeană, nici unul nu a ajuns cercetător, deşi în discuţia asta despre rolul magistraţilor în societate ar fi nevoie de asemenea voci. Cine însă i-ar remunera să fie doar academici, ca pe colegii mei de universitate la Berlin? În societatea noastră nu plătim pe nimeni ca să gândească, iar urmările se văd. Câţi economişti capabili să reflecteze la integrarea noastră cu economii mai performante avem şi câţi rămân ca