Un om, în grâu. Rupe un spic şi desface între degete boabele încă ude şi vii. Grâul are gust dulceag, sfărâmat între dinţi. Omul îl mestecă încet, să-i cuprindă dulceaţa. Omul... Ori poate e unul dintre apostoli... Ori poate e chiar Iisus.
TRIADELE GRÂULUI
Mai demult, bunica şi mama mi-au spus că pe fiecare bob de grâu se află faţa lui Hristos. Când şi când, călător prin lanul de grâu, desfac un spic să caut chipul multiplicat al Fiului lui Dumnezeu. Ochi care vindecă, buze care binecuvântează... le aflu în grăuntele acela, şi-atunci fac larg semnul crucii, ca dinaintea unei minuni.
De-acasă, din bătrâni, am învăţat că românul şi grâul sunt fraţi de cruce. În mintea mea de copil, "grâu", "grai" şi "grui" făceau parte, dacă nu din aceeaşi familie de sensuri, măcar din acelaşi neam de sonorităţi. Pâine, cuvânt şi pământ. Triada ţăranului român.
"Foaie verde grâu mărunt/ Câte flori sunt pe pământ/ Toate merg la jurământ;/ Numai spicul grâului/ Şi cu viţa vinului/ Şi cu lemnul Domnului/ Zboară-n naltul cerului/ Stau în poarta raiului/ Şi judecă florile/ Unde li-s miroasele"... O altă triadă: grâu (adică trup), vin (adică sânge), cruce (adică spirit)...
Pâinea "cea spre fiinţă" şi pâinea "Cinei de Taină", amândouă sunt frământate din făina măcinată din grâu, care e matricea lumilor.
VIUL GRÂULUI ŞI-AL PÂINII
Într-o vară m-am nimerit într-un sat din Câmpia Română, cam la vremea secerişului grâului. Între câmp şi siloz, urmând boabele de grâu - ca pe semnele fetiţei din poveste - tanti Viorica avea să-mi spună câteva adevăruri tulburătoare. "Ca să crească, grâul are nevoie de tot atât timp cât stă fătul în pântecele mamei sale, cât a stat Iisus în pântecele Mariei"... Socotesc pe degete. Din octombrie până în iunie sunt într-adevăr nouă luni.
Femeia continuă: "După recoltare, vreme
