E trist că există oameni supracalificaţi pentru ce poate plăti administraţia românească.
Acum vreo câteva zile am întâlnit nişte muncitori români pe un şantier din Italia. Erau plătiţi cu 4-5 euro pe oră, fără ca munca suplimentară să le fie recunoscută. Îşi suportau singuri cazarea şi masa. Şi totuşi, pentru aceşti 800-1.000 de euro pe lună îi mulţumeau lui Dumnezeu că pot să-şi întreţină familiile în ţară. În restaurantul unui mare hotel din Cipru, trei sferturi dintre cei care serveau erau români. Un tânăr mi-a spus: „Suntem peste 30.000 aici. Avem şi un magazin românesc în Larnaca, luăm mici, sarmale şi murături. Dar tot m-aş întoarce acasă dacă aş avea din ce să trăiesc acolo".
Altădată stăteam pe terasa unui mic bistro dintr-un oraş spaniol. Am auzit vorbindu-se româneşte pe stradă. Oamenii veneau de la biserica catolică, acolo unde duminica se oficia o slujbă ortodoxă. Eram cu un prieten foarte cunoscut şi mulţi au oprit în jurul nostru. Majoritatea, plecaţi de nevoie, spuneau că s-ar întoarce acasă. Am întâlnit români în ultimii ani, cei mai mulţi tineri, în America de Sud, în Asia de Sud-Est, Australia, China, Coreea sau Japonia. Un profesor de 30 de ani, care predă istorie la o universitate din Singapore, îmi spunea şi el că ar veni acasă dacă ar fi sigur că poate să-şi împlinească aici pasiunea de cercetător. Fiecăruia dintre cei 100 de tineri care anual pleacă să-şi facă masteratul în străinătate cu burse din partea fundaţiei pe care o sponsorizez îi cer să semneze un contract ce prevede ca, după terminarea studiilor, să lucreze cel puţin doi ani în ţară.
La începutul săptămânii m-a vizitat o domnişoară absolventă a unei prestigioase universităţi americane cu specializarea „Relaţii internaţionale - politici energetice". M-a rugat să o sfătuiesc către ce să se îndrepte. M-am blocat. N-am ştiut ce să-i spun. E trist că există oameni sup
